Gavril Vatamaniuc, Am fost un om liber. Convorbiri cu Liana Petrescu, aparat critic de Virginia Ion, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2016, 264 pag.
După Vasile Motrescu, numele la care îţi fuge mintea cînd e vorba de partizanii din Bucovina e Gavril Vatamaniuc. Avînd aceeaşi fibră recalcitrantă ca luptă- torul din Vicovu de Jos, Vatamaniuc era din categoria inflexibililor.
Judecat retrospectiv, o coardă a orgoliului i se învîrtoşase pînă într-atît că dăduse naştere unei stări de nesupunere cronică. Puteai să-l striveşti în bătaie sau puteai să-l ameninţi cu cele mai subtile chinuri, nici o undă de concesie nu-i tulbura fiinţa. În locul spinării, destinul îi înşurubase o vînă sediţioasă, de revoltă continuă, de aici contumacia (în sensul de împotrivire) faţă de comunişti. Din clasa aceasta a nesupuşilor au făcut parte inşi proveniţi din cele mai diferite medii: Radu Mărculescu sau Aurel State, Grigore Caraza sau Remus Radina. Nici unul nu a fost partizan, dar toţi erau atinşi de pornirea irepresibilă de a nu se plia pe calapodul mascaradei marxiste.
Cînd le citeşti mărturiile, un demon al curiozităţii te împinge să te întrebi: din ce au fost făcuţi de au putut rezista într-o manieră ce frizează ţicneala eroică? Căci, judecat cu măsura omului obişnuit, eroul e negreşit un ţicnit, o arătare smintită încălcînd legea adaptării. Cînd refuzi să asculţi de noile trucuri morale pe care supravieţuirea sub comunism le impunea se cheamă că eşti într-o ureche. Acestor scrîntiţi aflaţi într-o ureche viaţa le-a fost fără doar şi poate distrusă, dar azi o minimă decenţă te sileşte să-i aşezi în rîndul celor mai frumoase figuri pe care plaga comunistă le-a provocat prin ricoşeu în România. Morala? Ne împărţim în două categorii: învîrtiţii care cîştigă pe termen scurt (pe durata vieţii), pentru ca apoi să stîrnească grimase de scîrbă, şi recalcitranţii care pierd pe timpul vieţii pentru ca apoi să işte tresăriri de respect.
Destinul ţicnitului Vatamaniuc începe pe 25 noiembrie 1924, într-o familie de ţărani din Suceviţa, judeţul Suceava. La fel ca în cazul lui Toma Arnăuţoiu sau al lui Ion Gavrilă-Ogoranu, nimic din anii adolescenţei nu prevedea orbita pe care tînărul avea să apuce. De timpuriu şi-a ales o ţintă modestă: o carieră demnă în rîndurile Jandarmeriei şi o familie înstărită de care să se bucure în satul natal. Dar istoria a vrut altfel: dintr-un obscur jandarm menit unei anoste ascensiuni ierarhice s-a născut unul din cei mai versaţi luptători cu care Securitatea a avut de-a face în anii ‘50. Pregătirea militară o căpătase pe front, la 19 ani plecînd voluntar în Crimeea. După răsturnarea din 23 august 1944, tînărul începe să întrezărească proporţiile tragediei: cum linia frontului româno-rus era amplasată pe hotarul ce lega Suceviţa de satele Marginea, Horodnic şi Putna, populaţia din zonă a fost evacuată şi Vatamaniuc a avut prilejul să vadă prăpădul provocat de armata eliberatoare: jafuri, violuri şi crime comise în plină zi.
Odată cu abdicarea regelui Mihai, Vatamaniuc intuieşte că viaţa îi va intra într-o albie a neverosimilului picaresc. Considerat de autorităţi drept un element rebel care nu accepta noua versiune a binefacerilor comuniste, Vatamaniuc este dat afara din Jandarmerie şi pus sub urmărire. Anticipînd că în scurt timp va urma arestarea, la vîrsta de 25 de ani pleacă în munţi, iarna dintre 1949 şi 1950 petrecînd-o singur într-un bordei săpat în pămînt. Arma de care nu se va despărţi pînă în 1955 va fi un pistol mitralieră de fabricaţie germană, Daimler-Puch, cu încărcător de 32 de gloanţe, de trăgaciul căruia îi va atîrna deseori firul vieţii: cu ajutorul lui va ieşi de cinci ori din încercuirea trupelor de Securitate şi tot cu el va vîna mistreţii, căpriorii sau cerbii, din carnea cărora se va hrăni în aceşti ani.
Pentru a-l prinde pe Vatamaniuc, în Suceviţa a fost încartiruit un batalion de trupe speciale, a căror logistică (camioane, armament, cîini şi informatori) au preschimbat bucolica regiune într-un poligon de tragere nocturnă. După lăsarea serii localnicii nu mai aveau voie să iasă din case, hotarele satului fiind prevăzute cu zeci de posturi fixe, iar în casele rudelor lui Vatamaniuc, puşcaşii stăteau la pîndă în hambare, şure şi căpiţe de fîn, aşteptîndu-l să vină pentru a-şi procura hrana. Dar partizanul simţea mirosul de piele de bocanc militar de la 20 de metri, iar fumul de ţigară îl depista de la 50 de metri. Felina cu simţuri acute nu putea fi prinsă de nişte soldaţi în termen. Ce au putut să vadă gardurile, uliţele şi apele Suceviţei în cei şase ani de hărţuire ţine de stofa eroică din care a fost croit acest om, amănunt cu atît mai uimitor cu cît turiştii care vin astăzi la mînăstirea din capul satului nu au idee de întîmplările petrecute aici: de la clopotele pe care Vatamaniuc le-a tras în iunie 1954 sub ochii securiştilor şi pînă la manifestele pe care le-a răspîndit în curtea mînăstirii în zi de hram. Iubind o tînără cu care nu se putea căsători din cauza vieţii în munţi, Vatamaniuc a ales să se cunune cu Nataliţa sub cerul liber şi sub ochii lui Dumnezeu. S-au întîlnit într-o poiană şi Vatamaniuc i-a dat inelul de logodnă: în faţa fetei şi-a pus mîna stîngă pe buturugă şi şi-a tăiat cu toporul prima falangă a degetului mic, pe care i-a întins-o fetei aproape leşinate de spaimă. Ţicneala unui erou pentru care o falangă e un fleac de care te poţi dispensa oricînd. Nu-i de mirare că nici unui ofiţer nu-i surîdea ideea de a se pomeni faţă în faţă cu Vatamaniuc, spre a deveni „erou” postmortem în analele Securităţii.
Ţicnitul acesta avea cîteva superstiţii crîncene: ţinea post negru în fiecare marţi şi se ferea de ziua de 18 a fiecărei luni. Era încredinţat că dacă marţi cade pe 18 ceva rău se va petrece în acea zi. Culmea e că biografia îi dădea dreptate: pe 18 ianuarie 1955, la Bîtca Corbului, Vatamaniuc împuşcase un soldat şi un cîine lup, pe 18 iulie 1955 fraţii Chiraş din grupul său fuseseră omorîţi pe vîrful Ursoaia, şi tot pe 18 noiembrie 1955 el însuşi avea să fie prins în satul Voivodeasa, în beciul unui localnic.
Vor urma nouă ani de închisoare, cu precădere la Gherla, Văcăreşti şi Jilava, unde va oferi un exemplu neverosimil de control psihic. Ţicnitul putea prin voinţă să simuleze crize de epilepsie, mimînd perfect spasmele unui bolnav adevărat. Putea fi înţepat cu acul în tălpi, coapse sau gambe fără să schiţeze nici o tresărire musculară, de aceea medicul închisorii (Eskenazy) din Botoşani i-a pus diagnosticul de „epilepsie jacksoniană cu monopareză dreaptă”, convins fiind că are de-a face cu un bolnav incurabil. Iar Vatamaniuc era sănătos tun. Graţie diagnosticului, deţinutul a fost scutit de muncă fizică, putînd sta ziua în pat, detaliu de care a depins supravieţuirea în regim de exterminare.
Un detaliu macabru stă în tortura la care era supus: legat pe o masă cu faţa în sus, Vatamaniuc era tras cu un cablu legat de penis, urmarea fiind că partizanul a ieşit din închisoare cu ruptură de uretră peniană. Eliberat în 1964, Securitatea a căutat să-l elimine de cinci ori, simulînd fie accidente de muncă (la fabrica de vagoane din Craiova), fie erori medicale (a fost operat de şase ori la Fundeni în 1978 pentru fistulă vezicală, în speranţa că va muri de septicemie), fie accidente de vînătoare (în 1965 a fost invitat la o partidă de vînătoare în pădurile Suceviţei, partidă pe care fostul luptător, ştiind ce va urma, a refuzat-o).
Vatamaniuc a scăpat de tentativele de asasinat, fapt cu atît mai remarcabil cu cît majoritatea luptătorilor care au apucat graţierea din 1964 au murit la scurt timp după aceea, şi nici unul din cauze fireşti. Constantin Cenuşă din Vicovu de Jos, eliberat după 12 ani de puşcărie, este găsit de soţie spînzurat în casă. Silvestru Macoveiciuc, fiul altui luptător din regiune, e lovit de o maşină pe drum de ţară, în timp ce călărea o motoretă. Constantin Mereuţă din Voivodeasa este împuşcat în cap, prin geam, în timp ce stătea la gura sobei, iar Vasile Marciuc, unul din membrii grupului lui Vatamaniuc, tratîndu-se de reumatism în 1965, moare subit după a cincea injecţie.
Gavril Vatamaniuc a trăit pînă în martie 2012, povestindu-şi în felurite chipuri epopeea: a fost filmat, a fost înregistrat audio, a fost tipărit între coperţi de carte. La sfîrşit te întrebi, ca sub iminenţa unei curiozităţi aproape „antropologice”: din ce stofă trebuie să fii croit ca să intri în pielea unui astfel de erou?
