M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii stalinişti, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, oraşul primului ministru Petru Groza. Am absolvit Liceul „Mihai Viteazul” şi eram foarte mândri de chipiele cu acronimul „LMV”, dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că „legase pe ţărani de pământ”!), iar tabloul de absolvire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei şi distrus. Între timp, tata fusese închis, iar mama a trebuit să ne crească singură, pe sora mea şi pe mine, ţinându-ne strânşi lângă ea, ca să „nu vorbim” şi să fim daţi afară din şcoală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu ştiu de „originea nesănătoasă”, astfel încât am terminat ca premiant, dar pe urmă, dosarul nu mi-a fost primit nici la filologie, nici la istorie, încât abia după un an de „muncă de jos” (fochist de noapte la „Carbochim”), am reuşit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca premiant (altfel riscam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aş mai fi fost student, aş fi fost luat să fac armata „la lopată” trei ani, şi nu în cadrul facultăţii, la „termen redus”. Iată, deci, că – deşi n-am studiat propriu-zis istoria – am trăit-o „în practică”. Nu exagerez spunând că toate aceste meandre şi presiuni ale istoriei (urma să trăiesc nenumărate şi în viitor), pe care am căutat să mi le explic, au contat pentru mine cât o facultate! Şi acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Memorialul de la Sighet.
Romulus Rusan în dialog cu Valentin Iacob, Revista Formula AS, 9-16 octombrie 2014 în Romulus Rusan, Cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017
