M-am născut la Alba Iulia, iar acolo totul respiră istorie. Capitala Marii Uniri devenise însă, în anii stalinişti, capitală de raion, iar regiunea, cu forurile ei diriguitoare, se mutase la Deva, oraşul primului ministru Petru Groza. Am absolvit Liceul „Mihai Viteazul” şi eram foarte mândri de chipiele cu acronimul „LMV”, dar între timp apăruse istoria lui Roller, în care Mihai Viteazul era declarat indezirabil (pentru că „legase pe ţărani de pământ”!), iar tabloul de absolvire, cu portretul marelui domnitor ne-a fost scos din vitrina librăriei şi distrus. Între timp, tata fusese închis, iar mama a trebuit să ne crească singură, pe sora mea şi pe mine, ţinându-ne strânşi lângă ea, ca să „nu vorbim” şi să fim daţi afară din şcoală. Profesorii mei de liceu m-au apărat, făcându-se că nu ştiu de „originea nesănătoasă”, astfel încât am terminat ca premiant, dar pe urmă, dosarul nu mi-a fost primit nici la filologie, nici la istorie, încât abia după un an de „muncă de jos” (fochist de noapte la „Carbochim”), am reuşit să intru la Politehnica din Cluj, pe care am absolvit-o tot ca premiant (altfel riscam să fiu exclus prin oricare din decretele ministeriale care-i vizau periodic pe cei cu dosare proaste). Dacă n-aş mai fi fost student, aş fi fost luat să fac armata „la lopată” trei ani, şi nu în cadrul facultăţii, la „termen redus”. Iată, deci, că – deşi n-am studiat propriu-zis istoria – am trăit-o „în practică”. Nu exagerez spunând că toate aceste meandre şi presiuni ale istoriei (urma să trăiesc nenumărate şi în viitor), pe care am căutat să mi le explic, au contat pentru mine cât o facultate! Şi acest fapt mi-a fost până la urmă de folos la Memorialul de la Sighet.
…Sighetul era locul – aflat chiar pe graniţa sovietică – prin care trecuseră ţăranii, elevii şi in-telectualii anticomunişti de după 1945 şi apoi, între 1950 şi 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale ţării. Ţăranii îi spuneau „închisoarea miniştrilor”, iar bătrânii îi spun chiar şi azi aşa, Memorialului.
Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strângerea de obiecte, documente şi fotografii, simpozioane cu sute de participanţi români şi străini, înregistrarea de mărturii orale ale foştilor deţinuţi politici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripţii şi voluntariat. Două lucruri nu le-am putut şti de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nominalizarea, în 1998, a Memo-rialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene – alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii – nu însemna, automat, şi un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Şi nici că realizarea lui, începută atât de romantic şi altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim vieţile în ea, pentru mult timp. Totuşi, în 1997, când clădirea a fost reabilitată şi am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat şi de statul român, care l-a declarat „ansamblu de interes naţional”. Era, la acea dată, primul memorial al victimelor comunismului din lume. Unul creat în întregime de societatea civilă. Ce a urmat de atunci poate fi văzut la Sighet, orăşelul devenit un nume pe harta memoriei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cultural, am tezaurizat întreaga noastră trudă şi cercetare: 100.000 de fişe de deţinuţi politici, 10.000 certificate de deces, 85.000 de nume din de-cretele de graţiere din 1962-1964, mii de ore de înregistrări de istorie orală, zeci de mii de pagini din simpozioane şi şcoli de vară, mii de fotografii şi obiecte.
Romulus Rusan în dialog cu Valentin Iacob, Revista Formula AS, 9-16 octombrie 2014 în Romulus Rusan, Cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017
