Distrugerea partidelor politice
Dacă arestările membrilor partidelor de opoziţie erau o formă de tăiere a rădăcinilor, ceea ce a urmat în 1947-1948 era lovitura finală dată elitelor politice din România.
La 14 iulie 1947, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul, care era cel mai temut şi puternic opozant al regimului, a fost imediat scos în afara legii printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri. Întreaga conducere a fost arestată, iar în octombrie-noiembrie a avut loc procesul „bandei naţional-ţărăniste”, care „a crescut fascismul în România” (cum scria în „Scânteia” Silviu Brucan). Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnaţi la temniţă grea pe viaţă, pentru „înaltă trădare”, iar principalii lor colaboratori la pedepse maxime. Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu şi-au asumat martiriul până la capăt, având să moară în detenţie. Acest proces a dat tonul arestării şi condamnării celor rămaşi în conducerea interimară, clandestină, a partidului. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membri ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din „complexitatea” lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.
La 15 iulie 1948 a fost emis ordinul 26500 Cabinet MAI, prin care, peste 12 zile, la 27 iulie, orele 2 noaptea, urmau să fie arestaţi foştii ofiţeri de poliţie („cu excepţia informatorilor valoroşi”), asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a mii de poliţişti a fost o operaţiune fulger, precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova, cu câteva săptămâni mai devreme.
Arestări în serie, procese fabricate
Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost pe parcursul anilor valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (Nunţiul papal la Bucureşti era un american!). Pe aceleaşi criterii absurde, urmărindu-se tăierea oricărei legături cu Occidentul, au avut loc marile procese de spionaj din jurul Misiunilor americană, engleză, franceză, iugoslavă, turcă şi au fost arestaţi 300 de elevi şi studenţi care frecventaseră Biblioteca franceză.
Anii 1948 şi 1949 au fost, totodată, anii arestării întregii conduceri a Partidului Social Democrat Independent, pedepsită pentru că a refuzat fuziunea cu Partidul Comunist Român. După o lungă anchetă, Constantin Titel Petrescu şi ceilalţi lideri au fost condamnaţi la pedepse ajungând până la muncă silnică pe viaţă, acuzaţi fiind de „înaltă trădare” sau „atitudine ostilă la adresa partidului”! (liderii istorici Ion Flueraş, Iosif Jumanca, George Grigorovici şi Gh. Ene Filipescu au murit în închisoare) (Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1999; Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României, Bucureşti, ed. BIC All, 2005, pp. 70-73). De remarcat că procesul din ianuarie 1952 a fost pus, retrospectiv, în conexiune cu procesul de spionaj intentat funcţionarilor de la Oficiul de presă al Misiunii engleze, datorită, probabil, protestelor laburiştilor britanici faţă de soarta colegilor români (Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Bucureşti, Ed. Direcţiei Generale Politice MAI, 1951, p. 68).
Securitatea învăţa, încă, după modelul NKVD, să compună scenarii prin care să dovedească legătura elitelor cu Occidentul şi să imagineze, în chiar sânul elitelor, comploturi imaginare manipulate de spionajul străin (Pentru felul cum decurgea o asemenea anchetă este edificatoare impresionanta culegere de documente: Anton Golopenţia, Ultima carte, editor Sanda Golopenţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001) „Procesul marii finanţe” era un astfel de exemplu, de o fantezie malefică. Lotul judecat includea, alături de oameni de afaceri (Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, Max Auschnitt – acesta din urmă, în contumacie), universitari apolitici (Nicolae Mărgineanu), un amiral (Horia Macellariu), fruntaşi legionari (Nicolae Pătraşcu, Nistor Chioreanu), acţionari şi consilieri de la uzinele Reşiţa, ca şi mulţi alţi acuzaţi, majoritatea necunoscându-se personal. Pedepsele acordate ajungeau, de asemenea, la muncă silnică pe viaţă şi 25 ani detenţie grea (Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ediţie îngrijită de Cristina Anisescu, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Ed. Polirom, 2006).
În anii 1948-1952 au avut loc zeci de mii de arestări în rândul militanţilor din linia a doua a partidelor istorice, precum şi al tinerilor din aceste partide, care acţionau în clandestinitate. De asemenea, au fost zeci de mii de arestări ale unor elevi, studenţi, muncitori şi ţărani care făceau parte dintr-o puzderie de organizaţii anticomuniste. La 15 august 1952 („Noaptea Sfintei Maria”) au fost din nou arestaţi ţărănişti, preoţi, studenţi, într-o acţiune care a luat prin surprindere mii de persoane.
Reeducarea prin tortură: „fenomenul Piteşti”
După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost „reeducarea prin tortură”. Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate (Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ediţie îngrijită de Cristina Anisescu, prefaţă de Adrian Neculau, Iaşi, Ed. Polirom, 2006). „Fenomenul Piteşti” – cum este foarte benign numit – a fost urmat de două procese, soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de „reeducare”. Ei au fost condamnaţi la pedepse uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi. Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.
Arestări în masă pentru munca forţată
A urmat epopeea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care a început la sfârşitul anului 1949, considerat fiind de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis rapid, la 3 ianuarie 1950, HCM-ul de care am vorbit, urmat de o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale, dacă faptele lor nu constituie infracţiuni” (a se citi: dacă nu există probe pentru a se face un proces). Procedura copiată după originalul NKVD, era următoarea: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne încredinţa această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului” care urmau să fie arestaţi. Fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de Securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că „internările administrative” erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Militare, în ani.) Au fost zeci şi sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după unele estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000-60000 de deţinuţi. Dar „internaţii CR” (contrarevoluţionari) puteau fi „repartizaţi” pe alte zeci şi sute de şantiere, în întreprinderi agricole, mine, fabrici. Numărul persoanelor care au suferit internările administrative nu va putea fi vreodată stabilit cu precizie, din lipsa iniţială a evidenţei şi din cauza distrugerii pe parcurs a numeroase probe, fapt sesizat de toate comisiile însărcinate să studieze problema. Sintezele făcute în anii 1953, 1955 şi 1968 în interiorul MAI, respectiv al Consiliului Securităţii Statului, la cererea Partidului, au fost efectuate doar pe baza documentelor obţinute în momentul respectiv de comisiile de anchetă şi – lucru foarte important – numai pe baza evidenţelor de la ieşirea din detenţie, nu pe baza actelor (listelor) de internare. Liste au fost de ordinul miilor şi fiecare cuprindea zeci şi sute de nume. Câţi au murit până la eliberare este încă şi mai greu de stabilit.
Militari la munca forţată
La această masă de sclavi se adăugau militarii din detaşamentele de muncă D.G.S.M. Direcţia Generală a Serviciului Muncii a fost înfiinţată în 1951 şi se ocupa cu recrutarea şi exploatarea tinerilor cu „origine socială nesănătoasă” (burghezi, chiaburi, fii de deţinuţi politici sau având rude în străinătate), care nu aveau dreptul să poarte armă. Pentru că Tratatul de Pace limita plafonul de militari în termen, tinerii din „prisosul de contingent” al fiecărui an erau încorporaţi după acest criteriu în „armata cenuşie” (numită aşa după culoarea uniformei) şi obligaţi să presteze „muncă de interes public”. Prin acest infern, obligaţi să muncească în condiţii inumane, au trecut până în anul 1960 peste 520.000 tineri (Alexandru Oşca, Vasile Popa, Tratatul de Pace de la Paris – pretext pentru înfiinţarea Serviciului Muncii în „Anale Sighet 5” (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 181-189). Între ei, mulţi intelectuali de valoare, ca viitorii compozitori Pascal Bentoiu şi Ştefan Zorzor, ai căror părinţi se aflau sau mureau în închisoare (Pascal Bentoiu, Direcţia Generală a Serviciului Muncii (D.G.S.M.) – Mărturii ale unei experienţe personale în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 167-172; Ştefan Zorzor, în revista Memoria nr. 44-45, 2003, pp. 98-115).
Din Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007
