Închisoarea elitelor
O operaţiune brutală, menită să decapiteze definitiv elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 90 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!) sau Bejan, Vântu, Roşculeţ, „tovarăşi de drum” care acceptaseră să colaboreze până la un punct cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în mănăstirile ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi noaptea, pe ascuns, în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în diferite cimitire (după 1952 în „Cimitirul Săracilor”), dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice (mii de morminte). Între morţii de la Sighet patru episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, părinţi ai democraţiei româneşti). Marele istoric Gheorghe Brătianu (Dinu Brătianu îl desemnase succesor la conducerea partidului) a murit la numai 55 ani (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi doua luni în penitenciarul de la Sighet, Bucureşti, Editura FCR, 1994; Memoria închisorii Sighet (editor Romulus Rusan), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003; Maria Brătianu, Gheorghe Brătianu, enigma morţii sale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996). Cei care nu au murit până în 1955 au fost duşi la Râmnicu Sărat, o închisoare care, de asemenea, avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, devenit el însuşi octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică, dar demn până la capăt, eminentul diplomat Victor Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 15 ani de închisoare. În primăvara anului 1962 a fost dus cu targa la spitalul-închisoare Văcăreşti, unde a murit). Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost, însă, eliberat cu puţin timp înainte de a muri, tot într-un spital din Bucureşti. Constantin Titel Petrescu, care contractase în închisoare o boală incurabilă, a murit la mai puţin de doi ani de la eliberare.
Mii de alţi deţinuţi aflaţi într-o stare de epuizare şi boală extremă au murit în primele luni după sosirea acasă.
Printre aceştia mulţi oameni tineri şi foarte tineri, cum era de pildă poetul Constant Tonegaru (arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete primite din Belgia, prin Biserica Catolică); acesta care a murit după numai câteva săptămâni de la eliberarea din lagărul Bistriţa (avea 33 ani).
Deportarea elitelor rurale
În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări, evacuări sau strămutări: familiile celor arestaţi, ca şi persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor, erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. Prin Decretul 83, în noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) 2972 de familii de mari proprietari (7804 persoane) au fost evacuate cu brutalitate, în câteva minute, din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fiind fixate acolo cu „domiciliu obligatoriu” (Ion Bălan, Regimul concrentraţionar din România, 1945-1964, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 70-72). O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc la 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Familii întregi au fost urcate în trenuri doar cu ce au putut să ia, cu bunici octogenari şi copii mici – sugari chiar -, iar odată ajunse în Bărăgan au fost lăsate în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, producându-şi singure alimentele (Elena Spijavca, Munci şi zile în Bărăgan (editor Romulus Rusan), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004; ample lucrări de reconstituire din diferite unghiuri a „Rusaliilor negre” au fost publicate de Smaranda Vultur, Daniel Vighi, Viorel Marineasa). Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate. Iar locul lor în bordeie a fost luat imediat de foştii deţinuţi politici care erau aduşi aici pentru un supliment de pedeapsă: 24 de luni, 60 de luni, chiar 72 de luni. Prin aceste domicilii obligatorii a trecut elita închisorilor româneşti, bineînţeles ce mai rămăsese din ea.
1956: Din nou, studenţii
Revenind la valurile de arestări şi procese: pentru că s-au solidarizat cu revoluţia maghiară participând la o mare adunare, au fost arestaţi numai la Timişoara 2000 de studenţi, încarceraţi câteva zile într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Iniţiatorilor, studenţi la facultatea de Mecanică, li
s-au făcut procese sumare şi au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. Alte sute de studenţi au fost exmatriculaţi.
De asemenea la Cluj au fost aduşi în faţa justiţiei studenţi români şi maghiari de la Litere şi Arte Plastice. La Bucureşti, studenţi în Medicină, Litere, Drept, Arhitectură, Filosofie, Ziaristică au fost arestaţi şi condamnaţi pentru „agitaţie publică”, după ce intenţionaseră să facă un miting în Piaţa Universităţii, chiar în ziua de 5 noiembrie, când revoluţia din Budapesta fusese zdrobită de tancurile sovietice (Ioana Boca, 1956, un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001). Valul de arestări a crescut apoi exponenţial. La Iaşi, în aprilie 1957, au fost arestaţi studenţii de la Filologie-Istorie care pregătiseră aniversarea a 500 ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ştefan cel Mare. Aceste noi contingente de deţinuţi erau trimise pe şantierele faraonice din Insula Mare a Brăilei (Salcia, Măraşu) sau din Delta Dunării, la Periprava. Asta în vreme ce în Polonia, Cehoslovacia şi chiar în Ungaria se intrase într-o perioadă de destindere.
1958: punct şi de la capăt
Apogeul acestui nou val de teroare a fost atins după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; legal, trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; pretextul menţinerii lor era nevoia unui coridor de legătură cu zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Când, pe neaşteptate, Armata Roşie s-a retras, comuniştii români erau cei mai fideli aliaţi ai Moscovei, dar au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste. În perioada dintre 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanţele regimului (inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seama „slabei vigilenţe revoluţionare”. De la caz la caz, acuzaţiile erau de „sabotaj”, „înscrisuri subversive”, „discuţii duşmănoase”, „ofensă adusă societăţii”, „uneltire contra orânduirii de stat” „misticism”, „combaterea materialismului dialectic şi istoric” (la preoţi!). S-au reluat în această perioadă şi procesele membrilor partidelor istorice, acuzaţi de „activitate clandestină” sau de încercări de reconstituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la o înmormântare sau la o zi onomastică prilejuia Securităţii rearestarea, anchetarea şi condamnarea unor foşti deţinuţi abia eliberaţi din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosită în filarea lor şi intervenea în justiţie fabricând acuzaţiile cu o hărnicie criminală. De altfel, arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) şi chiar documente interne care vorbesc de o „întrecere socialistă” (fireşte, bazată pe aceleaşi criterii!).
Sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era atunci preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au fost reactualizate cuvânt cu cuvânt chiar hotărârile şi ordinele din 1950 – 1954, emise atunci de Securitate, acum „legalizate” prin decretul 89/17 februarie 1958: „Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni”.
Cultura în boxa acuzaţilor
Pentru intelectualii mai vârstnici au fost regizate umilitoare procese publice, în cadrul cărora erau expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii –, acuzaţi fiind că s-au manifestat duşmănos faţă de regim. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al familiei medicului Marius Nasta. După ce procesele se desfăşurau la Bucureşti, în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările lor audio, în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau prin vociferări condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai anunţe. Tot astfel, câţiva solişti de renume ai Operei din Bucureşti (Şerban Tassian, Valentina Creţoiu, Dinu Bădescu, Cornelia Gavrilescu) au fost condamnaţi, printr-un proces sinistru, la 7 luni închisoare pentru „huliganism politic” (Ioana Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie – Valentina Creţoiu, Bucureşti, ed. Muzicală, 2003, pp. 109, 119 ; v. şi înregistrările din arhiva de istorie orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet, AIOCIMS, Bucureşti). Ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole publice să fie intimidată intelectualitatea.
În acest context sumbru pentru cultura română, s-a desfăşurat în 1960 Procesul Noica-Pillat, soldat cu verdicte draconice. Ca şi în anii ’50, era un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident (Stelian Tănase, Anatomia mistificării, Bucureşti, Humanitas, 1997; v. şi înregistrările audio donate de autor AIOCIMS).
Reculuri ale terorii
Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au existat şi trei eliberări consistente, fie prin graţieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar în acelaşi timp motivate şi de luptă pentru putere în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în atmosfera Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor internaţionale, dar şi a Gulagului, atât în URSS cât şi din ţările satelite. Era şi o condiţie pentru admiterea în ONU, ţinând cont de flagrantele violări, în aceste ţări, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, votată de forul mondial încă din decembrie 1948. Au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţii cu pedepse mai mici au fost lăsaţi liberi, mulţi dintre ei fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ‘58, ‘59, ’60.
O a doua relaxare a fost în 1964. Graţierea, generală de astă dată, începută cu un an în urmă, a fost încheiată în august, având în primul rând o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale, care pretindeau în schimb eliberarea deţinuţilor politici. La mijlocul lunii august 1964, închisorile şi lagărele de muncă au fost „eliberate”, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu mii, dar nu cu sute de mii de arestări şi anchete, cum se întâmplase în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud, istoricul Marius Oprea a descoperit 331 de deţinuţi politici (O enigmă care împlineşte şapte ani, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, pp. 20-30). Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la aceste arhive este azi încă imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, nici pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.
În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate şi „clauza naţiunii celei mai favorizate” era ameninţată, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă (e adevărat, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a dictatorului), deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca, la ieşirea din închisoare, să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.
În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele din marile periferii – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă societatea; prin introducerea masivă a supravegherii cetăţenilor; prin urmăririle „la vedere”, prin creşterea numărului de informatori. Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii funcţiona ca un laborator al terorii şi fricii, care deveniseră, împreună cu foamea şi frigul, principalele arme de supunere a populaţiei.
Orice gest de independenţă era sancţionat, fie că era vorba de greva minierilor din Valea Jiului (1977), fie de mişcarea de la Braşov (1987), ai căror protagonişti au fost deportaţi spre alte locuri de muncă. Tot atât de prompt au fost înăbuşite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului doctorului Ionel Cană (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu (ucis în arest în 1985), Radu Filipescu, Iulius Filip, ale sindicaliştilor de la Zărneşti sau ale ziariştilor de la „România Liberă”.
Motive şi pretexte în Codul Penal
Ne vom limita acum să enumerăm câteva din motivele (sau pretextele) arestărilor de-a lungul anilor. Deşi Codul Penal s-a schimbat de mai multe ori (în 1948, 1955, 1968), cel mai des folosit era articolul 209, adică „uneltire împotriva ordinii sociale”, de fapt un articol-pretext, în care putea fi încadrat oricine, pentru ce a făcut sau nu a făcut. Pe de altă parte, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva tot a primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină „ordine” în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au găsit soluţia să adauge Codului Penal un articol secret, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţiona retroactiv. Decretul 62 din februarie 1955 introducea în Codul Penal articolul 193/1, un articol de asemenea încăpător şi elastic, care prevedea ca persoanele ce
„s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din poliţie, administraţie, magistratură etc. – să fie condamnate pentru „activitate contra clasei muncitoare” (pedepse de la 2 la 8 ani închisoare), respectiv „activitate intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că recurgerea la aceste condamnări retroactive, cu termene de sentinţă executate deja, nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.
Partidul şi Justiţia
Toate marile procese politice judecate de „justiţia populară” au fost consiliate de „un tovarăş” din Biroul Politic al Comitetului Central, dacă nu de plenul său. Ana Pauker, de pildă, s-a ocupat de desfiinţarea Bibliotecii franceze, propunând închiderea acesteia sau arestarea celor ce o frecventează (300 studenţi au şi împărtăşit această soartă). La începutul anului 1949 Biroul Politic al PMR s-a ocupat de prizonierii români repatriaţi, categorisiţi ca „vârfuri reacţionare”, instrumentându-li-se procese sau fiind internaţi în lagăre. Tot în Biroul Politic al PMR s-au hotărât în diferite şedinţe „măsuri politico-organizatorice pentru regiunile cu populaţie iugoslavă” (respectiv arestări şi deportări), condamnarea „bandei subversiv-teroriste” din Banat, procesul „spionilor cu mască de diplomaţi” (de la misiunile engleză şi americană), a „grupurilor de spioni şi trădători aflaţi în slujba unor state imperialiste” (SUA, Anglia, Franţa, Vatican, Italia, Turcia), a „grupului de spioni şi trădători aflaţi în slujba clicii fasciste a lui Tito”. Tot aici s-a decis la 14 martie 1952 „eliberarea condiţionată, pe timpul muncilor agricole (s.n.), a unor ţărani condamnaţi pentru nesupunere în timpul colectărilor”. La 24 februarie 1953 „măsurile de evacuare din Bucureşti şi alte oraşe a unor elemente duşmănoase”; la 2 septembrie 1953, şedinţa Biroului Politic al PMR s-a ocupat de alte procese ale unor „agenturi imperialiste” în care au fost incluşi şi sionişti („N-au decât să se desolidarizeze sioniştii de oamenii aceştia care au făcut spionaj. Noi de unde să ştim că ei sunt sionişti, noi am dat peste ei făcând spionaj. În ce măsură statul Israel i-a încurajat sau nu, aste pot ei să ştie mai bine decât noi”, spunea Gheorghe Gheorghiu Dej).
Într-o altă şedinţă a fost discutată finalizarea procesului Pătrăşcanu: „Are o atitudine obraznică. La confruntări, care au avut loc, care au conturat şi au dat greutate materialului, el a avut o comportare obraznică (…) Nu putem să stăm până la calendele greceşti cu această bandă din cauză că Pătrăşcanu are această atitudine”, spunea tot Gheorghiu Dej. Mai târziu s-a discutat „procesul celor aruncaţi din avion, paraşutiştii”, Gheorghiu Dej hotăra: „Aici nu este vorba de a-i condamna la pedepse diferite. Aici trebuie mers la o singură pedeapsă: împuşcarea. Şi un număr din acei care au dat adăpost, la fel, deci să împărtăşească aceeaşi soartă. La cei 40 o să dăm diferite pedepse, însă o parte vor trebui împuşcaţi, iar comunicatul în aşa fel întocmit, încât să ştie că cei ce vor da adăpost măcar şi pentru un ceas, fără să fi adus la cunoştinţa autorităţilor, aceştia vor împărtăşi aceeaşi soartă ca şi bandiţii (…) Trebuie întocmit un plan pentru ca aceste lucruri să ajungă la urechile acestor emigranţi ca să refuze asemenea servicii. Să strecurăm în sufletele lor frica. O să batem în americani.” (Mircea Chiriţoiu, Rolul Biroului Politic al PMR în instrumentarea proceselor politice din România anilor 1949-1953, în “Anale Sighet 7”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999).
Alte zeci de mii de procese se desfăşurau după tipicul dictat de partid, fiind distribuite cu aceeaşi uşurinţă acuzaţii de „trădare”, „uneltire contra ordinii sociale”, „spionaj”, „sabotaj”. Dar existau şi încadrări de genul: „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”. Articolul 231 („favorizarea infractorului”) prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ”, în baza articolului 228 (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include femeile care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.
Din Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007
