Morţii din detenţie
Procentul morţilor din detenţie rezultat din fişe este atât de insignifiant (majoritatea morţilor cunoscuţi din alte surse nu apar), încât este evidentă operaţia de ştergere a urmelor pe care o practicau torţionarii. Din unele anchete interne ale Securităţii rezultă clar că se dădeau ordine exprese în acest sens. În vara anului 1957, dar poate şi cu alte ocazii, s-au confecţionat, tot la ordin, certificate de moarte retroactive, deschizându-se registrele speciale (asemenea registre au fost găsite până în prezent la Oficiile de Stare Civilă din Cluj, Sighet, Timişoara şi Piteşti). Să nu uităm, însă, infinitele feluri de a ucide la care se pretau securiştii (în afară de „banalele” morţi în celulă).
În anii 1945 şi 1956 s-au înregistrat, mai ales în Bucureşti, numeroase morţi suspecte – pe stradă, în parcuri, în faţa casei, în trenuri, pe câmp, în păduri. Dacă primele puteau fi atribuite agenţilor SMERŞ, în 1956 ele erau o formă de intimidare folosită de Securitate într-un moment când oamenii prinseseră gustul libertăţii, după Raportul secret al lui Hruşciov la Congresul XX al PCUS (raport ţinut într-o şi mai mare taină de autorităţile de la Bucureşti care refuzau destalinizarea).
În anii 1949-1956 au fost mii de crime comise asupra ţăranilor care refuzau colectivizarea sau, mai grav, se răsculau contra ei (cele din judeţul Turda, din 1950, au fost recunoscute de maiorul Kovács, care primise ordin din partea şefului Securităţii regionale Cluj, colonelul-călău Mihai Patriciu). Aceste crime erau demonstrative, victima era lăsată la vedere în mijlocul satului, spre intimidarea populaţiei. Alte două crime de acest fel au fost comise la Cufoaia (Lăpuş) asupra ţăranului Alexa Bel, respectiv într-o comună din Argeş asupra partizanului anticomunist Marinescu Geagu. Elementul comun este că ambii au fost scoşi din arestul Securităţii, duşi cu o dubă în curtea propriei case şi împuşcaţi acolo, în faţa vecinilor.
Au fost şi numeroase execuţii (în penitenciarele Jilava, Gherla, Aiud, Botoşani, Galaţi, Craiova, Codlea, Oradea), dar nu dispunem de o listă de nume sau măcar de numărul lor. Până în 1958, pedepsele capitale se dădeau doar pentru crima de trădare, dar prin înăsprirea termenelor de pedeapsă din Codul Penal introdusă în 1958 s-au extins şi asupra altor încadrări juridice (inclusiv „uneltirea contra ordinii sociale”).
Dintre miile de crime de la Canal, cea comisă de un gardian împotriva doctorului Ion Simionescu (o cunoscută personalitate medicală) a rămas celebră. Crime „la vedere” au avut loc şi la Gherla, ca şi în alte închisori.
Morţile în cursul anchetelor au fost de ordinul miilor – cele mai cunoscute victime fiind episcopul Vasile Aftenie, sociologul Anton Golopenţia, tânărul ţărănist Aurel Căzănişteanu.
În 1991 au fost descoperite câteva zeci de schelete în curtea unei clădiri din Căciulaţi, care fusese sediul Securităţii raionale Snagov. Un expert argentinian adus în România special de către autorităţile vremii a închis ancheta, spunând că este vorba de o necropolă medievală (se menţine această ipoteză sau este vorba, într-adevăr, de o crimă în masă a deţinuţilor anchetaţi?). În primăvara anului 2000 au fost descoperite schelete în pivniţa fostului sediu al Securităţii Tecuci, respectiv în subsolul fostului sediu al Formaţiunilor de Luptă Patriotică din Bistriţa-Năsăud (osemintele au fost luate la Procuratură, dar nu s-a comunicat până azi nici un rezultat). Acelaşi lucru s-a întâmplat la începutul anilor ’90 în pădurile de pe Dealul Mărului şi Dealul Balaurului, din zona Neamţului (după o serie de articole apărute în presă s-a aşternut şi aici tăcerea).
Au fost, pe de altă parte, în anii 1949 şi 1950, o serie de crime atroce comise de Securitate împotriva deţinuţilor politici consideraţi prea periculoşi ca să poată fi lăsaţi în viaţă. Aşa s-a întâmplat în anul 1949 cu lotul de partizani din munţii Banatului. Dacă Spiru Blănaru şi încă patru deţinuţi au fost executaţi la 16 iulie pentru că primiseră sentinţa capitală, pentru alţi şapte membri ai lotului s-a inventat o metodă diabolică de a fi ucişi fără să rămână vreo urmă: la 2 august a fost simulat transferul lor din Penitenciarul Timişoara la Penitenciarul Aiud. Cei şapte au fost duşi, însă, în Pădurea Verde, la marginea Timişoarei, şi împuşcaţi. Locul unde au fost înmormântaţi a rămas până azi necunoscut. La 14 august 1949 certificatele de moarte au fost completate la Direcţia Penitenciarelor şi Coloniilor, şi nu la Sfatul Popular, iar la rubrica „motivul decesului” au fost trecute cele mai banale diagnostice medicale: „insuficienţă cardiacă”, „miocardită cronică”, „TBC pulmonar”, „hipertensiune arterială”. Încă un detaliu de un cinism fără margini: în adresa pe care au adresat-o „Penitenciarului Aiud”, temnicerii timişoreni cereau ca efectele deţinuţilor „transferaţi” să fie înapoiate după ajungerea la destinaţie. În locul confirmării a apărut însă, în colţul din dreapta-sus a adresei, menţiunea: „Executaţi”
Tot în acei ani de lichidare a rezistenţei din munţi au mai existat „trenuri ale morţii”, tot cu destinaţia Pădurea Verde – Timişoara: unul, în primăvara anului 1950, cuprindea 38 de deţinuţi din Penitenciarul Gherla, condamnaţi la pedepse între 15 ani şi muncă silnică pe viaţă pentru complicitate la acţiunile partizanilor dobrogeni. Alte două loturi (partizani sau sprijinitori ai rezistenţei din Munţii Apuseni) au fost „transferaţi” din penitenciarele Gherla, Sibiu, Aiud, Piteşti, Mislea (studenta Alexandrina Pop de 23 ani) în lunile martie-aprilie 1950 şi ucişi mişeleşte.
Pentru a obţine o situaţie mai cuprinzătoare a acestei mase uriaşe şi diverse de victime ale represiunii am depus toate diligenţele să obţinem date suplimentare. Ne-am adresat în luna iulie 2006. Ministerului Administraţiei şi Internelor, care a trimis o circulară către toate prefecturile, cerându-le să reconstituie certificatele de moarte aflate în Arhiva Primăriilor din localităţile indicate de noi în harta România. Sistemul concentraţionar. 1945-1989 şi în anexele ei. Rezultatul a sosit nesperat de prompt, dar datele primite erau departe de a fi complete: la închisorile Botoşani, Râmnicu Sărat, Jilava apărau infinit mai puţini deţinuţi decedaţi decât cei din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet. Acelaşi lucru în localităţi cu lagăre de muncă, cu o tristă reputaţie în privinţa numărului de morţi (s-a efectuat în anii ’50, la Salcia chiar o anchetă internă MAI, în urma sesizărilor). Am dedus că:
1. arhivele existente sunt neconcludente din cauza neînscrierii ab initio a unui mare număr de decedaţi în registrele Sfaturilor Populare şi a dispariţiei registrelor interne de morţi din centrele de detenţie. Lucrul a fost sesizat oficial cu patru decenii în urmă: o analiză a organelor de Securitate întreprinsă în anul 1967 asupra dosarelor celor internaţi în penitenciare şi lagăre muncă a dezvăluit că „pentru un număr de 1304 deţinuţi decedaţi nu s-au întocmit acte deloc, dosarele nefiind înregistrate în nici o evidenţă, nici la Consiliul Popular”. (Ion Bălan, Regimul concentraţionar din România 1945-1964, în „Biblioteca Sighet”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 8) 2. Registrele speciale alcătuite în 1957 nu sunt nici ele de găsit; 3. Arhivele „grupelor operative” (Serviciul K) sunt inaccesibile. 4. Numărul de fişe din arhiva Recensământului referitoare la morţii din detenţie este cu totul irelevant. Rata mortalităţii trebuie să fi fost cu mult mai mare. Un exemplu este Penitenciarul Sighet. Aici au fost internaţi între anii 1950-1955 circa 180 de deţinuţi, dintre care au murit 53 (trei au fost înscrişi la timp în registrul normal al Oficiului Stării Civile Sighetu Marmaţiei, în timp ce pentru ceilalţi 50 au fost reconstituite actele de moarte abia în 1957, de către securistul Nica Vasile, care a făcut acelaşi lucru şi la Cluj şi Timişoara). Rata mortalităţii este, deci, de 39,4 %. Sighetul este, evident, o excepţie la limita de sus, datorită vârstei şi fragilităţii deţinuţilor, dar care este rata reală a mortalităţii la proporţiile întregii ţări?
Nu se va putea formula o estimare nici măcar provizorie a acesteia înainte de a se găsi documentele menţionate la punctele 2) şi 3).
Câte condamnări politice a emis Justiţia comunistă
Nici în privinţa unei estimări mai complete a numărului de condamnaţi de către Tribunalele Militare nu am putut face progrese semnificative, cu toate că Serviciul Istoric al Armatei ne-a facilitat accesul la Sentenţierul Centrului de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare din Piteşti. Cercetătorii Academiei Civice au extras prin sondaj sentinţele politice dintr-o foarte mică parte a sentinţelor Tribunalelor Militare pe care au putut-o consulta, pentru o perioadă de 12 ani. Rezultatul a fost că, pe acest eşantion, o majoritate din sentinţe erau bazate pe articole cu caracter politic (restul fiind cu caracter specific militar). Însă, din păcate, timpul nu ne-a permis parcurgerea sutelor de mii de sentinţe risipite în sutele de fonduri (numai în mică parte inventariate). Asprimea pedepselor diferă de la o perioadă la alta. Am observat că în anii 1948-1949 sentinţele erau numeroase, dar în majoritatea cazurilor termenele erau relativ mici (de la câteva luni până la 2 ani). Pe măsura înăspririi „luptei de clasă”, termenele au crescut în progresie geometrică, ajungându-se ca după 1958 să se acorde pedeapsa cu moartea pentru o infracţiune care, în Codul Penal din 1948, era pedepsită cu închisoare între 3-7 ani.
Un alt fenomen interesant: în anii 1954-1955 sentinţele politice s-au rărit la Tribunalele Militare; am observat, în schimb, că bună parte din procesele politice au fost transferate Tribunalelor Militare Teritoriale, care judecau în deplasare „restanţele” vechi de 7-8 ani. În mod special, pentru recuperarea reţinuţilor din anii 1948-1949 care nu fuseseră judecaţi a fost introdus articolul 193/1 cu caracter retroactiv („activitate contra clasei muncitoare”). Avalanşa de procese care au fost finalizate atunci la repezeală a dus astfel la o oarecare descongestionare a penitenciarelor, căci bună parte din termenele din verdicte vizau tocmai timpul petrecut în detenţie până la proces.
Am mai constatat că 1/3 din condamnaţii ale căror sentinţe le-am consultat prin sondaj nu se regăsesc în baza de date a Recensământului. Am dedus, prin raţionament, că atât numărul de fişe din arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, cât şi numărul de sentinţe consultate prin sondaj sunt aleatorii şi că pentru aflarea numărului real de condamnaţi politici din Tribunalele Militare este nevoie de mult mai multe căutări, nu numai la Sentenţier, ci şi la Arhiva Instanţelor Militare (la care, din păcate, nu ni s-a facilitat accesul, strict necesar).
La acest scepticism constructiv contribuie şi faptul că numeroase familii de deţinuţi politici ne-au rugat să le găsim rudele în evidenţele noastre, iar rezultatul a fost negativ. Asta înseamnă că numărul fişelor de care dispunem este el însuşi, aşa cum bănuiam, cu mult inferior numeric cifrei reale de deţinuţi politici.
Din Romulus Rusan, Cronologia şi geografia represiunii. Recensământul populaţiei concentraţionare din România (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, 2007
