După câteva luni de grevă regală și după manifestația din 8 noiembrie 1945, prin care tineretul bucureștean își omagia monarhul cu ocazia zilei onomastice, protestând totodată vehement împotriva guvernului Petru Groza, misiunea de documentare a ziaristului american Mark Ethridge (între 19 și 29 noiembrie) era un prim semn că Puterile Aliate erau încă preocupate de situația din România. Dacă la Yalta, Potsdam și Londra domnise echivocul, românii sperau că Ethridge va trimite la Departamentul de Stat o analiză și o concluzie în sfârșit lămuritoare. Cine putea să facă mai bine acest lucru decât un apropiat al noului președinte Truman?
După o săptămână petrecută – cu un scop similar – în Bulgaria, Ethridge urma să verifice dacă înțelegerile anterioare au fost respectate și de către URSS. Concluzia a fost negativă.
În urmă cu cincisprezece ani am publicat în colecția „Documente” o carte despre argumentele acestei concluzii: „Misiunea Ethridge în România”, de Ulrich Burger. Voi reproduce în zilele următoare fragmente edificatoare din acest document fundamental, prea puțin frecventat de cercetători.
Romulus Rusan
Cuvântul editorului
Misiunea lui Mark Ethridge, în iarna anului 1945, era o ultimă încercare, mai degrabă formală, a autorităților americane de a se convinge că România intrase definitiv pe mâna sovieticilor. Diplomații, militarii și serviciile secrete anglo-americane de la București alertaseră în numeroase rânduri Londra și Washingtonul despre acest proces de comunizare, care tindea să pară ireversibil. Dar la toate întâlnirile la care s-a discutat soarta țărilor din Europa Eliberată dosarul României – situat la sfârșitul ordinii de zi – nu mai ajungea să fie discutat. Anecdoticul acord al procentajelor, toastat la Moscova între Stalin și Churchill, în octombrie 1944, rămăsese singura abordare punctuală a sferelor de influență. În rest au fost consfătuiri teoretice (ca aceea din februarie 1945, de la Yalta) sau chiar de rutină (ca acelea de la Potsdam, din august, și de la Londra, din octombrie 1945), în care Aliații, ieșiți din război obosiți și dornici de pace, cedau pas cu pas teritorii și influențe, cu alte cuvinte abandonau statele situate în partea opusă a continentului european celuilalt învingător. De altfel, atât în America, prin moartea lui Roosevelt, cât și în Anglia, prin pierderea alegerilor de către Churchill, înlocuitorii erau deocamdată o pradă ușoară, suferind de candoarea democrației, în fața lui „Oncle Joe” și a comisarilor săi. America și Anglia erau obsedate acum de conservarea păcii, prin crearea unei Organizații a Națiunilor, și de salvarea unor articulații geostrategice mai importante, în opinia lor, decât România și Bulgaria. Acestea erau Grecia (cu Strâmtorile), Polonia și, bineînțeles, Italia, unde rușii mizau pe o componentă comunistă internă care presa. Soluția neutralizării a fost că, în Italia, comisia aliată de control al armistițiului era condusă exclusiv de anglo-americani. Prin compensație, comisia de la București era condusă de sovietici, diplomații și atașații militari Aliați având un simplu rol de observatori sau chiar de figuranți.
În aceste condiții, misiunea ziaristului Ethridge, trimis de Departamentul de stat în Bulgaria și România, avea mai mult un rol de verificare de către un amator a rapoartelor sumbre, și uneori disperate, ale profesioniștilor. Între conferința eșuată de la Londra și cea prevăzută să aibă loc la sfârșitul anului la Moscova, Ethridge trebuia să stabilească dacă regimurile din Bulgaria și România sunt sau nu reprezentative și dacă ele puteau fi omologate. Atmosfera era nebuloasă: în intervalul dintre armistițiul din toamna anului 1944 și încheierea războiului din mai 1945, sovieticii își instalaseră în cele două țări guverne-satelit, în care comuniștii dominau sub diferite pseudonime de partid. Pe plan politic aplicau strategia „fronturilor” (experimentată anterior în Occident și reinventată mai târziu în anii ’88-’89), iar pe plan guvernamental vorbeau de „larga concentrare democratică”. În realitate, erau mai degrabă țări satelit, spoliate sub forma achitării despăgubirilor de război jefuite de o uriașă armată de ocupație. În România, după conferința de la Potsdam, care-i dăduse curaj, Regele Mihai ceruse în august 1945 demisia guvernului Groza impus de Vîșinski și refuza să-i semneze hotărârile, aflându-se în disperata sa grevă constituțională.
Convorbirile avute de Mark Ethridge cu personalitățile politice din cele două țări l-au convins că se află în fața unei situații ireconciliabile. Membrii guvernului român îi vorbeau de aproape unanima lor audiență în masele populare (cifrele pretinșilor aderenți acoperind aproape întreaga populație a țării!). La acest capitol, impresia cea mai detestabilă o vor lăsa interlocutorilor american tocmai intelectualii din guvern (Groza, Tătărescu, Ralea, Constantinescu-Iași, Rădăceanu), întrecându-se în minciuni sofisticate și în același timp grosiere, pe măsura trecutului lor oportunist. În schimb, generalul Susaikov, șeful adjunct al Comisiei de Control, și comuniștii mărturisiți din guvern îi vor fi dat măsura propagandei sovietice, care nu se încurcă în dileme semantice. Și, pe de altă parte, șefii partidelor de opoziție (Maniu, Dinu și Constantin Bebe Brătianu, C. Titel Petrescu, Fluieraș și Jumanca), precum și intelectualii, economiștii și oamenii de afaceri cu care s-a întâlnit i-au făcut tabloul exact al tragediei în care România se scufunda.
Raportul lui Ethridge, înaintat Departamentului de Stat cu puțin înaintea Conferinței de la Moscova, avea o variantă extinsă și una prescurtată. Aceasta, redactată în două limbi – engleză și rusă – fusese pregătită de Ethridge în mod special, pentru a i se face o largă publicitate și, probabil, pentru a servi ca bază de discuție cu interlocutorii sovietici. Telegrama secretarului de stat Byrnes, care încheie dosarul de documente cuprins în carte, cere însă cu insistență ca raportul să rămână deocamdată secret. Era un preludiu la cele ce aveau să se întâmple la Moscova.
Sovietici au avut, din nou, câștig de cauză, iar hotărârile ambigue luate acolo au pecetluit definitiv comunizarea României. Emisarii celor Trei Mari au recurs la un paliativ, echivalent cu o condamnare, atunci când, la 7 ianuarie 1946, au convins pe Rege să renunțe la greva care dura de cinci luni, de după precedenta conferință de la Potsdam. Condițiile oferite de Averell Harriman, Archibald Clark-Kerr și Andrei Vîșinski constau din introducerea în guvernul Groza a doi miniștri fără portofoliu (țărănist și liberal) și din organizarea grabnică a unor alegeri libere și corecte, care să permită constituirea unui guvern legal, recunoscut de comunitatea internațională, și încheierea, pe această bază, a Tratatului de Pace.
Cei doi miniștri veniți din opoziție (Hațieganu și Romniceanu) au jucat în guvernul Groza un rol absolut formal, fiind mai mult șicanați și agresați în exercitarea misiunii lor.
Alegerile au avut loc la 19 noiembrie 1946 și, în lipsa unei supravegheri internaționale, au fost grosolan falsificate de comuniști, care au inversat practic rezultatele, net favorabile opoziției.
Parlamentul nou ales și guvernul rezultat au fost recunoscute, ceea ce a permis, la 10 februarie 1947, semnarea la Paris a păcii între Puterile Aliate și România.
La 30 decembrie, în același an, Regele Mihai a fost înlăturat și expulzat, iar România a devenit republică populară.
Romulus Rusan
(Ulrich Burger „Misiunea Ethridge în România”, Fundația Academia Civică, București, 2000)
