Dimitire Cuclin: Nu mai ştiu exact cum l-am cunoscut pe Brâncuşi, dar cred că în atelierul şi locuinţa pictorului Emil Damian. Am devenit buni prieteni şi, cum se întâmplă în astfel de cazuri, ne vedeam aşa de des, încât ne ignoram reciproc existenţa. Mi-au rămas mai mult amintirile anecdotice şi, cu riscul de a mă repeta, voi povesti două dintre ele.
Pe vremea aceea ieşeam adesea în pădurile din jurul Parisului, împreună cu soţii Damian. Brâncuşi era în general un om enigmatic, rezervat, dar iată că se deda uneori la originalităţi; acestea, bineînţeles, nu întreceau o anumită măsură şi aveau scopul precis de a epata. De pildă, la întoarcerea dintr-o astfel de excursie, l-am pierdut pe Brâncuşi cîteva minute din ochi, după care l-am revăzut ţinând triumfal în mâini un mare cazan de tinichea, ciuruit de vechime. Ne-am urcat pe imperiala unui autobuz: Brâncuşi a aşteptat să pornim şi apoi, tot drumul de întoarcere, a acompaniat huruitul motorului imaginând cu un băţ, pe darabana improvizată, un ritm numai de el ştiut, spre marele haz al pasagerilor.
Dimitrie Cuclin, compozitor, estetician şi muzicolog (24 martie 1885 – 7 februarie 1978, Bucureşti). Profesor la Conservatoarele din Bucureşti şi New York. 18 simfonii, muzică de cameră şi de balet. Autor al unui sistem de estetică muzicală, al unor studii, eseuri, lucrări didactice şi traduceri, inclusiv literare. Datorită idealismului sistemului său estetic și faptului că a avut legături cu mediile artistice americane, a fost arestat și internat în anii ’50 pe șantierele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră („mormântul burgheziei românești”). Dreptul de publicare i-a fost redat abia în perioada de liberalizare a anilor ’60, la o vârstă înaintată.
din Romulus Rusan, O discuție la Masa Tăcerii. Brâncuși Viu, ediție revăzută și adăugită, cu o prefață de Barbu Brezianu, Fundația Academia Civică, 2016
