Răscoalele din judeţul Bihor şi Arad din iulie 1949 au fost primele şi au rămas cele mai importante din lungul şir al răscoalelor ţărăneşti.
Ele au avut loc la mai puţin de cinci luni de la plenara CC al PCR din 3-5 martie 1949, care hotăra „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase cu îndârjire intenţia de a colectiviza pământul
Încă înaintea plenarei crescuse teroarea „cotelor”. Ţăranii erau disperaţi că statul îi obligă să ia pâinea de la gura copiilor pentru a-şi achita datoriile în cereale, din ce în ce mai împovărătoare.
Ca să le interzică orice posibilitate de evaziune, partidul a hotărât ca treieratul cerealelor să se facă numai la aria comunală, de unde recolta putea fi controlată şi rechiziţionată până la ultimul bob.
Procedeul era, în acelaşi timp, o constrângere economică şi una politică, pentru că ţăranul muritor de foame putea fi, în viziunea comuniştilor, convins să se înscrie în colectivă din disperare.
Acestea au fost cauzele răscoalelor care s-au declanşat, aproape concomitent în mai multe judeţe ale României, în plină vară şi în timpul primei recolte de după „plenara colectivizării”.
