Noi nu am avut copilărie, nu am avut nicio jucărie, nici măcar o păpușă din cârpe. Mă jucam cu sora mea și cu ceilalți copii care se aflau în aceeași situație….
…Îmi amintesc iarna anului 1953, o iarnă foarte grea. A nins mult, iar căsuța noastră a fost acoperită în întregime cu zăpadă, astfel încât câinele nostru, Azorică, urca până la coș, că acolo era mai cald. Tata a trebuit să sape un tunel ca să dea mâncare animalelor, iar eu m-am trezit într-o noapte țipând că nu vreau să mănânc pământ, întrucât o bucată de tencuială din tavan, din cauza infiltrării umezelii, a căzut peste pătuțul în care dormeam eu…
…. În primele zile după deportare, ei nu ne-au dat decât două rogojini. Și noi, eu și cu sora mea, stăteam în șifonier când ploua ca să ne adăpostim. Și vaca ne dădea laptele, în rest nu aveam nimic de mâncare. Și mama, bunica, se duceau în oraș, erau patru kilometri și jumătate până acolo și au mai vândut din lucruri ca să ne poată întreține… Odată, îmi amintesc niște evenimente cu mama, ducându-se la târg cu un curcan ca să-l vândă, să facă rost de bani, și era iarnă, era viscol, a ținut curcanul în paltonul ei, ca să nu moară, să îl poată vinde. Da, sînt lucruri triste pe care le-am trăit acolo…”
… Noi am fost ca niște sălbăticiuni. Nu îndrăzneam să ridic ochii din pământ. De atunci am rămas și cu neputința de a privi oamenii în față. S-au creat niște complexe care ne-au marcat întreaga viață. Trăiam sentimente de frustrare, de tristețe. Ceea ce a creat dintre noi… aceste traume… au făcut din noi, mă refer la mine și sora mea, niște persoane emotive, lipsite de curaj, complexate…
Fragment din interviul cu Raluca Moise n. Burileanu, realizat de Raluca Băceanu. Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3106
