Nu am auzit niciun zvon, absolut nimic. La noi a fost ruga satului, Nedeie la data respectivă. Rusaliile sau duminica mare. Și cum e obiceiul la sate, se petrece, că erau două zile Nedeia la noi, până noaptea târziu. Erau mulți musafiri, erau cu tata în camere la petrecere. Surorile mai mari care erau la școală aveau în curte unu cu acordeon, dansau și se distrau acolo. Și noaptea la ora 2 a venit poliția. Doi polițai și un soldat. Noi aveam casa destul de mare și pe colț. Au înconjurat casa și ne-au spus că în trei ore să împachetăm.
Eu auzisem că plecam undeva cu trenul și eram încântată pentru că nu călătorisem cu trenul. Ăsta e adevărul, pentru că eu eram un copil și mă gândeam doar că o să călătoresc cu trenul.
Mamei i-a venit rău, tata era asupra chefului și nu realiza atunci, dar norocul a fost că un soldat în termen, care era în curte, că cei doi polițai erau în afara casei, unul într-o parte a casei, celălalt în altă parte ca nu cumva să plece cineva. Și l-a luat pe tata deoparte și i-a spus: „Domnule, treziți-vă pentru că vă duce undeva unde nu aveți nici apă de băut și luați ce credeți că puteți să luați, dar mai mult să luați un butoi pentru apă și să vă luați unelte agricole. Vă duce într-un câmp”. Și atunci tata într-adevăr s-a trezit și a demontat căruța, a pus-o într-un car, a pus un butoi, sapă, cazma, lopată. Surorile mai mari nu știau, le dădeau jos și tata cu ele s-a luptat să le lase. Și vă dați seama ce am putut lua atâtea persoane într-un car. (…) Și cu ocazia asta, am luat și șareta și calul. Și i-a spus să ia, că aveam două vaci în curte, să ia o vacă, „c-aveți copii și e necesară o vacă cu lapte”.
(…) Norocul nostru a fost că am avut acel butoi. Tata s-a dus la câțiva kilometri ca să ia apă pentru că nu era nicio fântână. Au săpat trei fântâni. Apa era amară și sărată și după am găsit niște apă mai sălcie. De acolo luam, în final, apă, dar asta a durat câteva luni.
După aceea, se ducea tata cu căruța și lua de pe câmp sfeclă furajeră sau de zahăr și o fierbea și mâncam sfeclă. Sau culegea plante: știr, lobodă sălbatică și asta mâncam. Că nu ne dădea voie nici să mergem la Călărași.
(…) Și noi copiii după ce ieșeam de la școală, după ce s-a construit școala, mergeam la școală dimineața și după-masă mergeam la munca câmpului, culegeam și noi bumbac, îl cântăreau și ne dădea bani pentru cât făceam. Pentru că tata nu mai avea posibilități să ne îmbrace. Mâncarea, la cei mici nu ne pretindea să dăm bani în casă, dar cele mari contribuiau și la mâncare, iar cele mici, ne îmbrăcam. Ne duceam pe jos la culturile de bumbac. Se culegeau niște poale, așa erau numite, și când se umpleau alea de bumbac se goleau în saci și duceam sacii așa pe 2-3 km. Și pe urmă ne întorceam seara, le cântăream și notau acolo cât făceam. Și ne aduceau mâncare de acolo de la cazam la câmp, la început cu furnici. Nu am putut să mănânc. M-am și îmbolnăvit atunci. O săptămână am zăcut acasă și n-am mai putut să merg la muncă. Și după m-am obișnuit. Le adunam cu lingura, le aruncam și le mâncam. Și ne aduceau calupuri de mămăligă și când o desfăceam, aripi de furnici, de goange, asta era mâncarea.
(…) Am făcut acolo o sobă tot din chirpici și am cumpărat o plită de la Călărași și o încălzeam cu porumb. Luam rădăcina de la porumb și o băteam. Cu ciulini, cu cojile de la bumbac, asta era. Le luam la cântar saci de capsule de bumbac, vata le-o duceam și cojile le puneam în saci pentru iarna. Frumusețea era atunci când iarna băteau viscolele puternice și trecea zăpada prin stuful ăla în pod și căldura care se ridica sus topea zăpada care se scurgea peste tot în încăpere.
(…) Am pierdut, pentru că eu am terminat clasa a VII-a la 13 ani, deci am pierdut 2 ani. M-am dus să dau examen la Călărași la Liceul de Fete. Mi-au dat voie, m-am înscris și cu alte colege și în ziua de examen a strigat pe listă pe cei vechi. Am așteptat mai mult de o oră și după aceea a pus un afiș pe ușă secretara și după ne-au pus să citim afișul de pe ușă. Ne-am dus, am citit și scria: „Fiii criminalilor de război și fiii dislocaților n-au voie să urmeze alte școli”. Și am plecat cu călimara și cu tocul în mână plângând și m-am resemnat. Am dat examen când ne-au dat drumu în 56.
Iernile erau foarte friguroase cu furtuni extraordinar de mari. De multe ori, când erau viscole, ne acopereau coliba cu zăpadă și trebuia să facem tunel ca să ieșim undeva la lumină, iar zăpada era toată blocată între case, iar dacă doream să ajungem la fratele tatei care era vecin cu noi, trebuia să urcăm și să coborâm un munte de zăpadă mare cât un stâlp de telegraf. În zilele alea trebuia să stăm cu lopata la ușă ca să nu ne blocăm de tot și topeam zăpada. Stăteam în frig și topeam zăpadă. Dura trei zile viscolul. Ne și anunța. Nici nu mergeam la școală atunci.
R: Dar umezeala și frigul din Bărăgan nu v-a afectat pe niciunul?
I: Ba da, ne-a afectat. Eu căpătasem un început de rahitism și acum se văd la piept oasele. Sora mai mică, tot la fel, un început de rahitism și a căpătat o bronșită, care netratată a dat în astm bronșic. Și cea mai mică decât mine, a murit acum 4 ani, a suferit toată viața din cauza acestui Bărăgan.
Fragment din interviul cu Victoria Bălu, realizator Ileana Mateescu, noiembrie 2011, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3156
Victoria Bălu a fost deportată împreună cu familia în Bărăgan. Avea 2 ani în iunie 1951
