14 aprilie 1956 – HCM nr. 623 dădea dreptul persoanelor strămutate în Bărăgan să se întoarcă în localităţile de origine
A venit un general de securitate, ne-a ţinut o cuvântare în stilul cunoscut lor şi atât de împuţit şi ne-a promis că vom putea să ne întoarcem la casele noastre, cu excepţia localităţii de unde am fost noi. De ce? Pentru că această localitate se afla într-o zonă de frontieră cu Iugoslavia, cu care litigiul încă era actual, pentru că statul popular democrat nu putea să aibă încredere în noi, cei care am fost trimişi aici spre reeducare, şi că ne vom putea întoarce şi vom putea să ne reluăm locurile de muncă, în funcţie de pregătirea noastră sau să ne continuăm studiile întrerupte, dar nu acolo, şi nu vom locui acolo unde am fost. (Constantin Ţibuc)
Constantin ŢIBUC, din Bucovina de Nord. Refugiat în 1944, este deportat la vârsta de 21 de ani împreună cu familia din Oraviţa (jud. Caraş-Severin) în Olaru (jud. Călăraşi). (AIOCIMS 45; rep. Mihaela Udrescu; 1995)
Atunci ni s-a luat DO şi a zis aşa: cine vrea poate să plece. Şi restul, să rămâie pe loc. Şi toată comuna (Zagna) n-a plecat, acolo a stat, n-aveam unde ne duce. Că acolo unde s-au dus, mulţi au vrut să vină înapoi că n-au mai găsit casă, n-au mai găsit nimic. Era totul ocupat. În casele mari s-a făcut grădiniţe, în altă parte s-a făcut depozite. Şi casele toate erau ocupate. Şi oamenii au stat cu chirie pe la alţi oameni, alte neamuri. (Evdochia Tătaru)
Evdochia TĂTARU, din Basarabia, refugiată în 1940 în Frecăţei (jud. Tulcea). Se căsătoreşte, în 1946, în Săcălaz (jud. Timiş) de unde este deportată împreună cu soţul ei în Zagna (jud. Brăila). (AIOCIMS 2224; rep. Corina Mocanu; 20 apr. 2005)
La întoarcere, deportaţii şi-au găsit casele fie vandalizate, fie ocupate de instituţiile de stat şi de coloniştii aduşi în locul lor. Li s-au promis noi locuri de casă şi materiale de construcţii, dar li s-au dat cu mare greutate şi unii au preferat să se întoarcă în Bărăgan. Cei mai mulţi au făcut demersuri la autorităţi pretinzând prin Justiţie înapoierea bunurilor pierdute.
Tăticu’ a plecat singur în satul natal să vadă în ce situaţie sunt casele şi a constatat că în casa noastră era magazin, în casa bunicilor era şcoală, iar în casa tatălui meu – casa lui părintească – era dispensar. Cei de la primărie i-au spus că, sub nicio formă, nu pot să elibereze aşa de repede niciuna dintre case: să mai aibă un pic de răbdare, să mai stea acolo că, probabil, în scurt timp, vor reuşi să elibereze măcar una. Şi atunci, în fiecare toamnă tăticu’ zicea: „Ne pregătim şi la primăvara următoare plecăm”. Primăvara se ducea acolo, constata că nu sunt gata. (Ileana Mateescu)
Ileana MATEESCU, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (jud. Mehedinţi) în Rubla (jud. Brăila). (AIOCIMS; rep. Andreea Cârstea; 21 iul. 2008)
Iar când ne-am întors toată pardoseala era spartă, a trebuit să repar, am pus parchet, că totul mi-a fost complet distrus. Nu aveam nici geamuri, toate erau sparte. Din mobilă nu am mai găsit nimic, totul era gol. După ce ne-au deportat pe noi, au băgat fel de fel de chiriaşi în casa noastră. Erau din localitate. Oamenii noştri au distrus toate astea. (Periţa Plavoşin)
Periţa PLAVOŞIN, deportată împreună cu familia (tata, mama sora şi fratele) din Cenei (jud. Timiş) în Valea Viilor (jud. Constanţa). (Miodrag Milin, Ljubomir Stepanov, „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”)
Pentru a curma această situaţie stânjenitoare, conducerea PMR a propus ca, retroactiv, bunurile „dislocaţilor” (aşa cum erau numiţi deportaţii) să fie incluse în nişte decrete anterioare de naţionalizare. Sarcina a fost încredinţată Prezidiului Consiliului de Miniştri, care era un for executiv şi nu legislativ.
Deşi situaţia politică din 1951 se schimbase radical prin reîmpăcarea cu Tito, autorităţile continuau seria abuzurilor, de astă dată prin măsluirea legilor.
Cât îi priveşte pe cei întorşi sau rămaşi în Bărăgan, după o perioadă de câţiva ani, după desfiinţarea „Domiciliilor Obligatorii”, au fost somaţi să-şi părăsească propriile case, în vederea „sistematizării”.
Oriunde s-ar fi aflat, deportaţii de la „Rusaliile negre” au purtat după ei stigmatul dezmoştenirii.
