1945 a fost anul anexării României, pentru cel puțin două decenii, la imperiul sovietic. Sentința fusese dată la Moscova, în octombrie 1944, când sferele de influență au fost desenate de Stalin și Churchill pe un petec de hârtie.
În acel moment, Transilvania de Nord era pe punctul de a fi eliberată; când a fost eliberată cu totul, la 25 octombrie 1944, administrația a fost monopolizată de Armata Roșie. Conferința de la Yalta nu a fost decât un statu-quo. Ca și cum nu le-ar fi convenit că la 23 august 1944 lovitura de stat a regelui i-a împiedicat să ocupe România pe cale militară, sovieticii s-au declarat „eliberatori” și și-au instalat la București propriul guvern: Comisia de Control al Armistițiului. Generalii Susaikov și Vinogradov, contraamiralul Bogdenco și consilierul Dangulov, mână în mână cu „moscoviții” Ana Pauker, Vasile Luca și Emil Bodnăraș, conduceau din umbră țara și condiționau retrocedarea Transilvaniei de înlăturarea guvernului Rădescu și de reducerea la tăcere a PNȚ și PNL, partidele lui Maniu și Brătianu. În ciuda protestelor diplomaților, militarilor, ziariștilor și observatorilor anglo-americani, guvernul Rădescu a fost înlocuit la 6 martie 1945, de sinistrul comisar Vîșinski, prin guvernul Petru Groza, de așa-numită „concentrare democratică”.
Greva regală, declanșată după conferință de la Potsdam de Mihai I, a durat patru luni și jumătate. În decembrie 1945, la Moscova, conferința miniștrilor de externe Aliați a decis să accepte guvernul Groza, cu condiția cooptării câte unui ministru țărănist și liberal. Guvernul, care continua să rămână unul cripto-comunist, urma să organizeze alegeri libere și corecte. Acestea au avut loc abia la 19 noiembrie 1946 și au constituit, cum am văzut, o fraudă uriașă, care urma să dea țara pentru patru decenii și jumătate pe mâna comuniștilor.
