Munca forțată – adică folosirea deținuților politici ca mână de lucru pe diverse șantiere sau în mine – a fost larg utilizată în perioada comunistă.
Cel mai cunoscut dintre șantiere a fost Canalul Dunărea-Marea Neagră, început în martie 1950, întrerupt în 1953. Scopul Canalului a fost explicat în două feluri: urma să lege Marea Neagră prin Dunăre cu Canalul Oder-Rin, pentru transportul minereului de fier. Dar, în același timp, ar fi urmat să permită trimiterea unor nave sovietice, în susul Dunării, în eventualitatea unui conflict armat cu Iugoslavia.
Mâna de lucru era asigurată de “elementele reacționare”, majoritatea “reținute administrativ”, fără proces, pe termene variind între 12 și 60 de luni. Canalul era, în termenii regimului Gheorghiu-Dej, “un mormânt al burgheziei românești”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentrați, numai în 1950, peste 40000 de deținuți. Alți 20000 erau așa numiții “lucrători voluntari”. Câteva studii de caz evocă asasinatele de la Canal și procesele de „sabotaj” intentate unor ingineri și muncitori.
Alte panouri vorbesc despre lagărele de muncă forțată din Bălțile și din Delta Dunării și de coloniile de muncă din minele de plumb maramureșene. Motocicleta expusă în mijlocul sălii a fost fabricată la Aiud, unde funcționa o uzină a închisorii.
Pe fotografia din satelit a Dobrogei (donată de profesorul arheolog Dinu Adameșteanu) sunt fixate principalele puncte de lucru ale Canalului, precum și o parte din șantierele de recoltare a stufului din Delta Dunării și câteva din locurile de domiciliu obligatoriu din Bărăgan.
