Articolul 209 din Codul Penal este „gaura neagră” a justiției comuniste. O treime din condamnările politice de după anul 1948 au fost pronunțate în baza acestui articol care definea cu ambiguitate diabolică „uneltirea contra ordinii socialiste” sau „uneltirea contra ordinii de stat”. Sub acest pretext puteai fi condamnat pentru că ai participat la o organizație anticomunistă, pentru că ai refuzat să intri în sindicat sau în gospodăria colectivă, pentru că ai ascultat un post de radio occidental, pentru că ai scos ochii unui portret sau, pur și simplu, pentru că ai spus o glumă. Pedepsele erau stabilite de activiști și anchetatori, iar în cele din urmă de magistrații roșii, în funcție de „pericolul social” pe care îl reprezenta inculpatul. Dar ele au crescut, de-a lungul anilor, astfel încât în 1959 putea fi dictată pedeapsa cu moartea pentru un motiv sancționat în 1948-1949 „doar” cu 7 ani de temniță.
Pentru a arăta până unde mergea sadismul justiției, am arătat pe un perete al sălii motivele invocate în aplicarea articolului 209.
64 de studii de caz au fost detaliate nu atât pe criteriul gravității sau notorietății, cât pe acela al diversității profesiilor, studiilor, vârstei (articolul 209 nu excepta nici măcar pe minori), sexului, confesiunii, apartenenței politice și – nu în ultimul rând – a motivelor.
Calculele statistice pe care le-am făcut în cadrul Recensământului populației concentraționare din cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului arată că au fost condamnate prin articolul 209 cel puțin 180.000 de persoane.
În arhiva CISAC deținem numele a 23.378 din aceste persoane, pe care le puteți vedea proiectate pe peretele sălii, aceasta fiind o slabă compensație pentru memoria celor mulți și necunoscuți.
