În noaptea de 17/18 iunie 1951 a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. Un număr de cca 44.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor de pe zona de frontieră cu Iugoslavia (județele Timiș, Caraș-Severin, Mehedinți) și deportate în Bărăgan. Au fost duși români, germani, sârbi, bulgari, numeroși refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fost încărcați în vagoane de marfă puse sub pază militară, iar după zece-patrusprezece zile de mers au fost aruncați în câmp și lăsați să-și construiască prin forțe proprii case din chirpici sau pământ bătut, acoperite cu paie sau stuf. Pentru a justifica această izolare totală, Securitatea a lansat zvonul că este vorba de deportați coreeni! În aceste așezări – optsprezece la număr – majoritatea deportaților au fost reținuți cinci ani, până în 1956, însă alții au rămas aici pentru totdeauna. Numărul celor morți se ridică la 1700. Cel mai vârstnic dintre morți împlinise 100 ani (fusese deportat la 95!).
Fotografii din deportare, dar și obiecte păstrate încă de atunci, încearcă să reconstituie maginea satelor de deportați bănățeni din Bărăgan.
Obiectele și o parte din fotografii au fost donate Memorialului Sighet de Asociația Deportaților în Bărăgan din Timișoara.
