Versurile transcrise în această încăpere – o infimă parte a celor gândite, transmise și memorate în închisorile României comuniste – au fost modalități de comunicare și mijloace de expresie și de rezistență intelectuală, psihică și politică, în același timp.
Selectarea lor nu a fost – nici atunci de către memoria colectivă, nici azi de către ochiul posterității – una strict estetică, după cum importanța și sensul existenței lor nu se înscrie, în pofida câtorva adevărate capodopere, în limitele istoriei literare.
Născute fără creion și hârtie, transmise din celulă în celulă prin alfabetul Morse bătut în perete, aceste versuri au fost în egală măsură exerciții de gimnastică mentală, de descărcare sufletească, de solidaritate umană, de înălțare spirituală, de asceză prin acceptarea anonimatului. Unora dintre ele nu li se cunosc autorii nici acum, altele și-au găsit între timp autorii celebri, am preferat însă să le amestecăm fără nume, ca în clipa lipsită de orgolii a nașterii lor, când cei ce le-au memorat și transmis au fost la fel de importanți și de necesari ca și cei ce le-au compus.
Sala aduce un omagiu deținuților care au suferit și care prin suferință au devenit poeți, generând această uluitoare plantă capabilă să crească în întuneric: poezia în închisoare.
