Salcia – „loc de delectare şi agrement “ pentru duşmanii de clasă
Motto: „Nu ne plângeţi. Fiecare epocă are eroii ei“.
Academia Civică a găzduit miercuri, 12 decembrie, un simpozion la care au participat foşti deţinuţi politici arestaţi în 1959 şi închişi în lagărul de la Salcia. După o introducere emoţionantă făcută de Ana Blandiana, au urmat două ore de „fapte de viaţă“ în care fiecare şi-a spus povestea. Apoi, foştii deţinuţi („bandiţii“, cum li se spunea în închisoare) s-au deplasat la Liceul „Iulia Haşdeu“, unde fiecare a încercat să le vorbească elevilor din perspectiva unor oameni care au experimentat comunismul pe propria lor fiinţa. Pentru noi, cei foarte tineri, Grupul de la Salcia rămâne povestea exilului penitenciar al elitelor anonime care au refuzat totalitarismul.
Rând pe rând, foştii deţinuţi (Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea, Eusebiu Muntean, Florin Stănescu, Mirel Stănescu, Ion Varlam) rememorează cruzimile, bestialităţile pe care le-au trăit la Salcia (lagăr amenajat pe malurile Dunării). Toţi au pomenit de Petre Constantinescu, fost deţinut de drept comun ajuns „brigadier“, un tip ciudat, recunoscut pentru crizele sale nervoase: deseori se arunca cu capul în uşă, urlând ca ieşit din minţi „Vin apele!!! Arde pământul!!! Opriţi apa!!!“. Cu ani în urmă, digul se rupsese, iar apele Dunării dăduseră navală. Era unul dîntre puţinii supravieţuitori. Dar groază, şocul acelor momente nu se vor şterge niciodată; urletele oamenilor înghiţiţi de ape îl vor hăitui pe vecie: „bandiţii“ fuseseră forţaţi să stăvilească „cu pieptul“ şuvoaiele dezlănţuite. Un dig de oameni mestecat de ape. A fost o crimă monstruoasă.
Anii de temniţă îi descărnează pe unii până şi de ultimele resturi de umanitate, îi abrutizează. Asta s-a întâmplat şi cu Petre Constantinescu. El este cel care le punea la gât cadavrelor, înainte de a fi îngropate în pădurea Agaua, câte o plăcuţă metalică cu un număr. Comunismul nu a permis omului, nici măcar în moarte, să redevină individ, să fie persoana. Omul devenise un număr, nu mai avea dreptul la un nume, la o identitate. Pentru comunism ajunsese o simplă realitate cuantificabila într-o logică de abator. Până şi „procesarea cadavrelor“ urma un tipar industrial: pentru un plus de eficienţă, Petre Constantinescu perfecţionase o metodă proprie, cu o toporişcă cresta craniul mortului înfigându-i numărul de identificare în plină ţeasta. Se mai spune, despre acelaşi personaj, că, fiind confruntat într-o zi cu un cadavru care depăşea lungimea sicriului, i-a retezat pur şi simplu picioarele; după care i le-a pus lângă el, în sicriu. Noţiunea „om“ era definitiv anulată: devenise o simplă bucata de carne.
Transportul deţinuţilor spre lagărul de la Salcia se făcea întotdeauna în condiţii de supliciu extrem: înghesuiţi ca sardelele în vagoane de transportat ciment sau vite, într-o atmosferă irespirabila, fără lumină. Picioarele se umflau. Singura hrană era formată din două bucăţi de slana şi brânza, ambele foarte sărate. Cine făcea greşeala să se înfrupte din aceste delicii avea să sufere de sete pe tot parcursul drumului. Apa era un lux nepermis. Fiecare detaliu era gândit parcă să accentueze suferinţa, să rafineze tortura.
În lagărul de la Salcia erau în jur de 1.200 de deţinuţi politici („bandiţii“) la care se adăugau 100 de infractori de drept comun. Filozofia de organizare a lagărului opera o foarte riguroasă distincţie între cele două categorii: ucigaşii, violatorii, hoţii trebuiau protejaţi de duşmanii poporului. Orice interacţiune cu „bandiţii“ ar fi sporit riscul contaminării contrarevoluţionare. Se muncea din zori şi până-n noapte la consolidarea digului şi în orezărie. Era cumplit, pentru că deţinutul trebuia să stea zi de zi, ore întregi afundat cu picioarele în apă şi în noroi. Culmea satisfacţiei pentru „caralii“ (aşa erau numiţi gardienii Securităţii) era la plivitul culturilor de orez. Deţinuţilor de la sat le era extrem de uşor să deosebească firul de orez de buruieni. „Ignoranţii“ de la oraş erau forţaţi să smulgă buruienile cu dinţii (de obicei pălămida – o plantă cu ţepi). Meniul veşnic era un fel de ciorbă, o „zoaie“ de murături cu apa din Dunăre. Li se dădea chiar şi ulei distribuit cu o precizie aritmetica: 1.200 de grame pentru 1.200 de deţinuţi. Un gram pentru fiecare om. Aceasta abundenta a privaţiunii culinare rivaliza cu tratamentul aristocratic rezervat câinilor lupi care primeau un kilogram de carne pe zi (raţia unui deţinut pe tot anul). Erau atletici, îngrijiţi, se bucurau de asistenţă medicală, aveau aşternuturi moi şi călduroase. Valoric, „bandiţii“ nu se puteau ridica la demnitatea de câine. Acesta era o fiinţă perfect dresată, sfartecândpielea şi carnea celui împotriva căruia era asmuţit. Dar niciodată nu atacau un om despuiat. „În mintea lor simplă, o fiinţă în pielea goală era mai mult decât o fiinţă neînarmata: era icoana neputinţei. Un cod special al onoarei îi împiedica“, ne spune Florin Pavlovici. Pe stăpânii lor nimic nu îi oprea. „Caraliii“ nu aveau nici măcar onoarea unui câine.
Era o instituţionalizare a umilinţei. „Noroiul“, o realitate fără de sfârşit, revine obsedant în toate amintirile celor de la Salcia: „Mediul banditului devenise noroiul… Murdăria noastră făcea dovada curăţeniei lor!“ (Florin Pavlovici). Umilinţa era totală. Deşi se aflau pe malurile Dunării, treceau luni de zile până erau lăsaţi să facă o baie. Unul dîntre deţinuţi îşi aminteşte de un moment în care „masa de prânz“, adusă într-un butoi, se varsa pe jos şi se amesteca cu mocirlă. Deţinuţii au fost forţaţi să mănânce din acest amestec de „zoaie şi noroi“.
Pentru cei mai mulţi, „râsul“ a fost o reţetă de salvare: „Nicăieri nu am râs mai mult ca în puşcărie. Umorul ne-a ajutat să nu ne ţicnim. Nu am fi fost altfel aici“, ne spune Ion Varlam. Odată, un deţinut bătut zdravăn de un gardian i-a strigat acestuia: „O să-mi scoateţi ochiul!“. Torţionarul i-a răspuns să nu-şi facă probleme ca şi el şi-a pierdut un ochi şi nici nu se cunoaşte: „Ce, ai putea spune care e de sticlă?“ „Stângul“ a răspuns deţinutul, „are o privire mai umană“. Râdeau despre orice, dar mai ales despre „caralii“, care ofereau un material inepuizabil de „absurd“.
Au rezistat prin solidaritate, prin prietenie. Dragostea pentru „aproapele tău“ a fost mai puternică decât ură. Au învins cruzimea sistemului pentru că au rămas „umani“. „Rămăseseră buni“ în condiţii nebune.
un articol de Octavian Manea
articol publicat în Revista 22, nr. 52/929, 21 decembrie 2007, www.revista22.ro
