Sunt locuri care ajung să demultiplice o prezenta, făcând din aceasta un moment excepţional, care nu se epuizează într-un gest oarecare, ci devine instrumentul unei temporalităţi cardinale. Un astfel de loc este Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.
Există aici o densitate a memoriei, o formă de exemplaritate fără precedent în spaţiul românesc: ea spune cât de importantă este percepţia corectă a timpului liniar al istoriei, dar şi sensul legăturilor dîntre destinele personale ale unor oameni şi evenimentul politic. Despre o întoarcere reflexiva în istorie este vorba la Sighet, singura întoarcere în stare să declanşeze un proces de rememorare şi să restituie acele figuri cu adevărat fondatoare. Căci locul acesta este şi un loc al transmisiei discursive a memoriei martorilor, prin Şcoala de vară, ajunsă acum la ediţia a nouă; un loc al reflecţiei, totodată, şi un loc al reculegerii.
În faţa traumatismului care fost comunismul în Europa răsăriteana, lecţia Memorialului de la Sighet şi a celor care trudesc în el, începând cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, nu este deloc simplă. Este chiar o lectio difficilior, în sensul pe care anticii îl dădeau acestei expresii: lecţia aceea autentică tocmai pentru că este rară şi nu trimite la nici o vulgata, în orice parte s-ar afla ea. Este lecţia care te sustrage, aşadar, spontan şi fără rezerve, opiniei, părerii, frivolităţii.
Şcoala de la Sighet este o şcoala a memoriei, dar şi spaţiul unde se scrie istoria. O instituţie culturală, prin urmare, o şcoala de civism, căci figurile de pe pereţii acestei închisori devenite muzeu îi permit celui ce se încarcă de ele să se structureze, să între într-o comunitate de gândire în care memoria este vie şi depăşeşte stadiul unei simple celebrări, pentru a-şi afla o nouă legitimitate. Memoria şi istoria se leagă aici într-o demonstraţie explicită: listele martirilor devin surse pentru istoric, dar şi transcrierea unor memorii individuale. Între cercetătorul care interpretează trecutul şi purtătorul unei memorii convergenta este autentică: nu exista o rivalitate între cele două demersuri, căci ambele ne permit să căutăm raportul nostru cu timpul, ca şi regimul nostru personal de istoricitate. Timpul acesta al istoriei critice nu este contradictoriu cu cel al transmisiei memoriei orale: cele două momente nu se exclud, nici nu se confunda. Am aflat, la Şcoala de la Sighet, rigoarea şi acuitatea profesorului Mircea Martin, dar şi farmecul mărturisitor al fostului deţinut politic Cicerone Ionitoiu; verva lui Dan C. Mihăilescu, dar şi pudoarea mărturisirii lui Teodor Stânca; precizia lui Dennis Deletant ori a lui Alexandru Zub, dar şi experienţa tragică a lui Frantisek Zahradka.
La Şcoala de la Sighet, memoria este o memorie-patrimoniu: este restituirea a tot ceea ce a fost schingiuit, deformat sau şters în sufletul omenesc. Mereu sub semnul aceleiaşi voinţe: a situa fără relativisme, a construi fără a deforma, a rafina fără a pierde esenţialul.
De fapt, a spune limpede ca uitarea nu este doar cădere, precum atunci când afirmi despre ceva ori cineva că este „căzut în uitare“; uitarea poate fi şi criminală. Prin acest loc şi prin această şcoala ar trebui să treacă toţi politicienii crispaţi în fotolii, înainte că absenţa lor să devină suspectă.
Un articol de Luiza Palanciuc
Articol publicat în revista „Observator cultural“, nr. 74 [331], 27 iulie – 2 august 2006 :
