Momentul în care am început să scriu “Sertarul cu aplauze” a fost unul special. Înainte de asta, în 1982, publicasem cartea “Proiecte de trecut”. ”Publicasem” e un fel de a spune, deși în cele din urmă ea a fost într-adevăr publicată. Deci, scrisesem această carte, ea fusese predată editurii “Cartea Românească” și – printr-un sistem care a mai funcționat (și noi am mai vorbit aici, la Sighet, despre el) de complicitate între scriitorii care funcționau ca redactori la edituri, la reviste, și scriitorii care aduceau cărți să fie publicate, rolurile fiind de multe ori inter-șanjabile – această carte „a trecut” de editură, deși în ea se vorbea, printre multe alte lucruri, și despre deportările în Bărăgan, deci era o carte care, în mod normal, nu putea trece de cenzură. Primul referat făcut de redactorul de carte era un text suprarealist, în care se spunea: “Propun spre editare această carte care descrie realitățile minunate ale țării noastre, viața fericită pe care o trăim “ și așa mai departe. Manuscrisul, împreună cu referatul, a ajuns la directorul editurii, Marin Preda, care evident nu l-a citit, a contrasemnat referatul, deși redactorul i-a spus “Știți, e o carte cam cu probleme, dar am făcut un referat beton armat”, așa se numea asta. Marin Preda a semnat și cartea a plecat undeva unde eu, ca scriitor, nu știam și nu știu nici azi. După 14 ani de la încheierea acelei epoci, nu știu câte trepte avea cenzura. Ea, cartea, pleca undeva ca să fie citită. Se știa doar că va fi citită în mai multe locuri. În mod formal cenzura fusese desființată cu mare tam tam de Ceaușescu în 1977, nu mai exista oficial. Era, într-un fel, mult mai complicat și mult mai tulbure decât în perioada de dinainte, când cenzura avea un nume, se numea “Direcția presei”, și stăteai și tremurai să-ți pună ștampila “BT” (Bun pentru tipar). Ei bine, cu semnătura lui Marin Preda, cu referatul “beton armat”, “Proiecte de trecut” a ajuns la tipar, parcurgând alte diverse stadii oculte, în care presupun că n-a mai fost citită. Și în clipa aceea eu am făcut o mare greșeală. Cerându-mi-se de la revista “Viața românească” să dau ceva la publicat, am dat una din nuvelele din carte. Nuvela “Zburătoare de consum” a fost citită, de astădată, cu lupa de cenzura revistelor (diferită de cea a cărților) și a fost respinsă, redactorul-șef fiind mustrat pentru lipsa de vigilență. Firesc, el s-a apărat spunând: “Dar nuvela face parte dintr-o carte care are toate aprobările, se află la tipar”. Și atunci s-a oprit și cartea. Interesant, însă, cum s-a pus problema. Cenzura nu exista formal, n-avea cine să mai oprească o carte cu atâtea aprobări. Ei bine, de oprit au oprit-o… tipografii. S-a spus: “Tipografii refuză să culeagă un text atât de dușmănos”. În clipa când au venit pentru prima oară minerii la București, în 1990, am avut sentimentul a ceva déjà vu, parcă știam de undeva fenomenul și mi-am adus aminte acest recurs la clasa muncitoare. Deci, așa cum minerii erau chemați să reprime, tipografii fuseseră chemați să cenzureze, în orice caz în numele lor se vorbea. Dar Dumnezeu a făcut ca tocmai atunci să mi se decerneze premiul “Herder”, care era un mare premiu european, și în acest context cărții i s-a dat totuși drumul și a apărut. Dar am înțeles că era numai o întâmplare. Că în mod normal nu ar fi apărut.
Trebuie să mărturisesc că în acel moment nici nu-mi puteam închipui că Ceaușescu va muri înaintea mea. Și această nebunie era colectivă. În măsura în care sunt sinceri, oamenii acelei perioade, întrebați – au fost nenumărate anchete pe această temă – au răspuns “N-am sperat că vom trăi după Ceaușescu. N-am sperat că se va termina vreodată”. Deci această carte am scris-o încer-când să pun în ea tot ceea ce trăiam. Întâmplarea a făcut ca peste patru-cinci ani, în timp ce o scriam, să izbucnească un alt scandal violent, legat de o poezie pentru copii pe care o scrisesem și în care a fost descoperită o caricatură a lui Ceaușescu. Cartea a fost imediat interzisă și o dată cu ea mi s-a luat dreptul de semnătură. E o poveste prea lungă și nu vreau să rețin timpul discuției noastre cu ea. Dar, nemaiavând dreptul să public, retrâgându-mi-se până și cărțile din biblioteci, începând să am o mașină de filaj în fața casei, cartea ”Sertarul cu aplauze” a fost mijlocul de a mă salva, pentru că în tot acest timp am scris ceea ce trăiam: nu în sensul că era o carte autobiografică, ci în sensul că spunea ceea ce trăiam cu toții. Aveam sentimentul că e bine să mi se întâmple cât mai mult rău, pentru că totul devine materie primă și cu cât trăiesc mai multe nenorociri cu atât am mai mult de povestit.
Din Ana Blandiana, Anii 80 – între exasperare și rezistență (din jurnalul romanului „Sertarul cu aplauze”) în Școala Memoriei 2005, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2005
