Teodor Stanca: Pentru că ni s-a deconspirat vârsta şi aţi aflat că în ’56 aveam 23 de ani în medie, iar dumneavoastră sunteţi undeva pe la 16 – 17 ani, înseamnă că, aruncând un arc peste timp, suntem aproape de aceeaşi generaţie. Veţi înţelege deci mai uşor reacţiile noastre de atunci şi dorinţa de a ne exprima în conformitate cu simţirea noastră, cu sufletul nostru şi cu ceea ce simţeam noi că este nevoie pentru societatea în care trăiam. Indiscutabil că în momentul în care vă vorbesc eu acum, ştiu mai multe despre ce s-a întâmplat cu noi, cei care am organizat acele mişcări împotriva regimului comunist, decât ştiam atunci. Şi este lesne de înţeles, pentru că nu este important numai ce ştiu eu că am făcut, ci important este şi care a fost reacţia autorităţilor la curajul nostru, cum s-a oglindit el în societatea românească de atunci, care au fost efectele şi cum am fost noi văzuţi de populaţia din zona în care ne-am manifestat.
În timpul revoluţiei maghiare, populaţia din România a reuşit să-şi depăşească frica. Evoluţia mişcărilor din Ungaria a ajuns în curând la cereri privind eliberarea ţării de sub dominaţia sovietică, iar la 31 octombrie – retragerea din Tratatul de la Varşovia, alegeri libere, multipartidism. Acestea erau de neconceput până în acel moment în această zonă a Europei. În acest context, pe măsură ce curgeau informaţiile dinspre Ungaria spre România, populaţia a prins tot mai mult curaj, s-a manifestat pe faţă în diverse situaţii. Sunt dovezi, documente grăitoare în acest sens. Arhivele Statului din Timişoara arată o populaţie care s-a eliberat de teamă şi a început să se exprime liber, cu curaj, atunci când conducerea politică a vremii încerca să prezinte situaţia din Ungaria într-o postură falsă, iar teama că ceva similar s-ar putea întâmpla şi la noi, se citea pe feţele activiştilor de partid. În acest context, populaţia era destul de pregătită şi este pentru prima dată când în sufletul acestor popoare subjugate, terorizate de nişte regimuri criminale, s-a considerat că ar putea exista posibilitatea eliberării prin forţe proprii, pentru că până atunci existase doar aşteptarea unei intervenţii din afară, care să ne scape de dominaţia sovietică şi de comunism. Bunicii noştri, părinţii noştri au murit în speranţa că vor veni americanii, şi americanii n-au mai venit. Deci, am impresia că acesta a fost motivul pentru care populaţia a depăşit frica şi s-a manifestat pe faţă împotriva comunismului.
Revoluţia maghiară a început în 23 octombrie. Chiar de a doua zi, datorită faptului că Timişoara se găseşte foarte aproape de frontiera maghiară, au început să curgă informaţiile dinspre Ungaria spre România. Ele se schimbau cu multă repeziciune de la o oră la alta, de la o zi la alta. În această situaţie, prima reacţie a studenţilor a fost să se informeze, să afle ce se întâmplă de fapt, care este realitatea, de ce a început acea revoltă şi ce s-a cerut prin manifestările de acolo. Bineînţeles că, pe măsură ce informaţiile curgeau, eram tot mai mult revoltaţi de faptul că organele politice şi de ordine prezentau într-o lumină falsă situaţia din Ungaria. Posturile de radio româneşti transmiteau evenimentele din Ungaria într-un anumit fel, iar ceea ce ne parvenea, prin posturile de radio din Budapesta sau prin cetăţenii români care erau plecaţi temporar în Ungaria şi se reîntorceau în ţară, arăta cu totul o altă situaţie. Eram tot mai preocupaţi, aproape că neglijasem total cursurile, seminariile, laboratoarele; pe culoarele facultăţii se discuta numai despre Ungaria. Dar această atmosferă nu era numai în mediul studenţesc, pentru că era suficient să parcurgi străzile Timişoarei, să te urci într-un mijloc de transport, ca să constaţi că populaţia avea un singur subiect de discuţie: revoluţia din Ungaria. Nu arareori eram opriţi pe stradă de cetăţeni ai Timişoarei care, aflând că suntem studenţi, ne întrebau deschis: „Voi ştiţi ce este acolo? Voi ştiţi că în Ungaria studenţii au început manifestaţia? Voi ce aveţi de gând să faceţi? Voi nu vă mişcaţi, voi nu încercaţi ceva? Pentru că noi aşteptăm un semn din partea voastră şi vom fi alături de voi.” Capac la toate le-a pus, de fapt, o încercare a conducerii de partid a regiunii Banat de a purta nişte discuţii pe grupe de studenţi, şedinţe în care asistenţi, lectori, conferenţiari, dinainte pregătiţi, trebuiau să vină să stea de vorbă cu studenţii, ca să vadă care este starea de spirit şi să ne prezinte într-o anumită lumină situaţia din Ungaria – bineînţeles, cea fabricată de organele politice şi nu cea adevărată. Cu această ocazie, studenţii s-au manifestat pentru prima dată deschis, acuzând politica partidului, acuzând starea deplorabilă în care se găseşte ţara, dar şi situaţia lor ca studenţi. Asta se întâmpla în data de 27 octombrie, când au fost primele manifestări deschise, discuţii în colective, în care studenţii s-au declarat nemulţumiţi de modul în care se prezintă situaţia din ţară şi au început să pună nişte probleme: de ce ruşii în ţară, de ce ruşii la uraniul şi la petrolul nostru, de ce noi mâncăm de trei ori pe săptămână mămăligă şi, pe de altă parte, propaganda de partid spune că trăim cele mai formidabile momente din viaţa unui tânăr? În zilele următoare, discutând cu alţi colegi de la alte grupe studenţeşti, am putut să ne dăm seama că acelaşi lucru s-a întâmplat în toate aceste dezbateri.
Şi, pentru că nu eram mulţumiţi de modul în care ni s-a prezentat situaţia din Ungaria, a încolţit ideea că ar fi bine să organizăm o mare adunare studenţească, pe întregul centru universitar, consfătuire la care să invităm conducerile de partid locale, să invităm reprezentanţi de la conducerea centrală de la Bucureşti (care erau în Timişoara, să supravegheze centrul universitar), să invităm conducerea institutelor de învăţământ superior pentru un dialog cu studenţii. Aşa s-a născut ideea aceasta, a unei adunări studenţeşti, care a avut loc peste câteva zile, respectiv în data de 30 octombrie. Un grup de studenţi din anul cinci, din care făceam şi eu parte, a conceput un mod de a organiza această întâlnire. Erau dispoziţii stricte, ca în această perioadă să nu aibă loc nici un fel de manifestare – nici sportivă, nici culturală, nici adunări studenţeşti, nici de partid, nici de U.T.M. – pentru că le era frică să nu se adune mai mulţi studenţi la un loc şi, în felul acesta, să se creeze focare de nelinişte şi de acuze la politica partidului şi la situaţia internaţională. Am stabilit acest mod de a ne exprima, pentru a da un semnal populaţiei din Timişoara că studenţii, în sfârşit, s-au hotărât să iasă la luptă, că se poate conta pe ei şi că aşteptăm ca în zilele următoare să vină alături de noi. Am organizat cu foarte multă precauţie această adunare. Ea nu a fost anunţată decât în dimineaţa zilei de 30 octombrie, trimiţând colegi de-ai noştri în care aveam maximă încredere la toate facultăţile şi instituţiile de învăţământ superior, pentru a comunica studenţilor că va avea loc o adunare la Facultatea de Mecanică la ora 14. N-am anunţat nici conducerile politice şi nici cele administrative, decât cu o oră înainte, pentru a nu se lua măsuri împotriva desfăşurării acestei întâlniri. S-a încercat să fim opriţi, însă era prea târziu. Începând de la ora 14, pe străzile Timişoarei erau valuri de studenţi care se îndreptau spre Facultatea de Mecanică. S-a început într-o aulă a facultăţii, dar care nu avea o capacitate mai mare de 300-400 de persoane. Ea a devenit repede neîncăpătoare, au venit studenţi din toate părţile, nu aveau loc nici pe culoare, nici în curtea facultăţii, şi atunci ne-am mutat la o cantină alăturată, care avea o capacitate foarte mare (era un loc în care se organizau şi spectacole studenţeşti) şi, la foarte scurt timp, s-au adunat peste 2000 de studenţi. La întâlnirea cu studenţii au venit: rectorul Politehnicii, ministrul adjunct al învăţământului, Coriolan Drăgulescu, care era timişorean, au fost, de asemenea, prezenţi Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, precum şi reprezentanţi ai conducerii Comitetului Regional de Partid. Ei bine, în această întâlnire studenţii s-au întrecut pe sine şi au pus nişte probleme care vizau nu condiţii materiale, nu situaţia din facultăţi, ci erau direcţionate spre problemele esenţiale ale politicii din acel moment, ale politicii partidului comunist. Printre altele: lichidarea definitivă a cultului personalităţii (ne găseam în 1956, după congresul al XX-lea al P.C.U.S. în care a fost criticat cultul personalităţii lui Stalin şi crimele staliniste), desfiinţarea cotelor şi reducerea impozitelor care ruinează ţăranii cu gospodării individuale, retragerea imediată a trupelor sovietice staţionate pe teritoriul României, ridicarea salariilor şi, în special, al salariului minim, în concordanţă cu preţurile existente, încheierea de convenţii şi contracte economice cu toate statele, inclusiv cu cele capitaliste şi publicarea acestora, libertatea presei şi a cuvântului, câteva doleanţe studenţeşti, ca scoaterea limbii ruse din învăţământ ca limbă obligatorie, reducerea orelor de marxism şi de economie politică, sesiune de examene deschisă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a studenţilor, şi în final, publicarea acestor cerinţe ale studenţilor în presa locală şi centrală. Aceste lucruri au fost ridicate, susţinute şi cerute de către studenţi cu un curaj pe care nu-l mai avuseseră până atunci. Deci, acolo s-a creat o oază de libertate, în care toţi au putut să se descătuşeze de frică, un cadru în care studenţii au exprimat toată mizeria în care trăia societatea românească şi toate suferinţele părinţilor lor. Cum au fost reflectate toate acestea de către oficiali politici prezenţi? Vă citesc referatul pe care l-a întocmit şi înaintat la Bucureşti conducerea regională a Partidului Muncitoresc Român, ca să vedeţi că lucrurile, din punctul lor de vedere, erau de o a mare gravitate. Se spune aşa: „Elemente duşmănoase din rândul studenţilor, sub influenţa evenimentelor din Ungaria, profitând de unele nemulţumiri justificate ale unor studenţi şi găsind terenul prielnic a slabei influenţe politice a organizaţiei U.T.M. din rândul studenţilor, a pus la cale organizarea unei acţiuni împotriva politicii partidului şi statului nostru. Cu ocazia informărilor făcute în adunările de pe grupe asupra evenimentelor din Ungaria, elemente duşmănoase au încercat să schimbe caracterul acestor adunări, făcând instigaţii la adresa politicii partidului, folosind acest prilej pentru pregătirea acţiunii provocatoare… În anul IV Mecanică s-a ridicat problema exploatării zăcămintelor de uraniu cerându-se plecarea specialiştilor sovietici şi interzicerea exploatării acestor zăcăminte de Uniunea Sovietică, iar la alţi ani s-a cerut scoaterea limbii ruse şi a marxism-leninismului din programa analitică. Astfel, ca urmare a pregătirilor anterioare, elemente duşmănoase au organizat în ziua de 30 octombrie 1956 adunarea provocatoare de la Facultatea de Mecanică. În acest scop ei au folosit diferite forme de mobilizare ca: trimiterea de reprezentanţi la celelalte facultăţi, scrierea pe tablă şi duşumelele claselor a anunţurilor despre pretextul că ministrul vrea să vorbească studenţilor. Aceste metode întrebuinţate au dus la atragerea a peste 1000 de studenţi la adunarea provocatoare (de fapt au fost mult peste 2000 de studenţi). Discuţiile la această adunare au pornit de la început provocator. Elemente duşmănoase, repetenţi, foşti exmatriculaţi s-au dedat la atacuri împotriva politicii partidului, împotriva Uniunii Sovietice şi a statului nostru democrat popular. Printre problemele care au fost ridicate enumerăm următoarele: aducând calomnii la adresa Uniunii Sovietice au cerut retragerea trupelor sovietice din Timişoara, considerându-se destul de patrioţi şi de a-şi apăra patria, că din cauza existenţei trupelor sovietice nu au condiţii de cazare şi hrană optime, au calomniat relaţiile noastre comerciale cu Uniunea Sovietică spunându-se că se pot cumpăra din Italia şi Germania turisme mai ieftine şi mai bune, de asemenea au cerut interzicerea specialiştilor sovietici de a mai lucra în zăcămintele noastre de uraniu şi încetarea transportului de minereu de uraniu în Uniunea Sovietică, spunând că suntem destul de capabili să prelucrăm această materie în ţară la noi . S-au ridicat probleme vădit duşmănoase împotriva politicii partidului şi statului nostru ca: lipsa de preocupare a partidului şi guvernului faţă de nivelul de trai al muncitorilor şi ţăranilor, de asemeni s-a cerut revizuirea normelor, mărirea salariilor muncitorilor şi reducerea salariilor organelor securităţii statului, desfiinţarea sistemului de cote. S-a arătat că la noi în ţară cultul personalităţii nu a fost lichidat în practică, ci doar formal prin două, trei articole apărute în presă. Aceste afirmaţii dovedesc un atac direct la adresa conducerii partidului şi guvernului. A fost considerată ca mincinoasă presa şi radioul nostru, afirmând că au fost duşi în eroare asupra evenimentelor din Ungaria. Aceasta dovedind că au ascultat posturile de radio „Vocea Americii”, „Europa Liberă” şi altele. Au cerut, de asemenea, scoaterea orelor de limbă rusă şi marxism-leninism, spunând că acestea îngreunează în pregătirea specialităţilor lor. Caracterul duşmănos al adunării s-a dovedit şi prin aceea că un huligan din rândul studenţilor a propus un moment de reculegere pentru toţi cei care au căzut în Ungaria, solidarizându-se cu ideile contrarevoluţionare. Cu toate insistenţele reprezentanţilor organelor de partid şi de stat de a lămuri problemele delicate au fost întâmpinaţi cu huiduieli care au dovedit o dată în plus că scopul adunării a fost antidemocratic, împotriva partidului şi statului nostru. Aceasta a mai reieşit şi din faptul că moţiunea discutată a cuprins probleme antistatale, contrarevoluţionare ascultate la posturile de radio străine şi care au fost abordate în adunare ca fiind pregătite dinainte. Elementele duşmănoase au mers până acolo că au fixat ultimatum pentru organele de partid şi de stat, iar în cazul că nu va răspunde favorabil acesta, vor ocupa redacţia „Drapelului roşu” şi vor organiza demonstraţii de stradă cu scopul de a atrage populaţia pentru a se ridica împotriva statului.”
Iată deci, că nu este nevoie să dau detalii prea multe despre modul în care s-a desfăşurat adunarea, despre problemele şi gravitatea cu care au fost ele formulate, pentru că ele sunt recunoscute chiar de organele de partid din acea vreme. Toată această adunare a durat de la ora 14 până pe la ora 20. La un moment dat, pe cei care au fost nevoiţi să participe la dialogul cu studenţii (care se manifestau cu accente destul de ameninţătoare) i-a apucat chiar teama că s-ar putea întâmpla ceva, şi atunci au încercat să îndulcească dialogul, promiţând că vor da răspunsul la cererile noastre. Pentru aceasta însă, trebuie să le acordăm câteva zile, ca să ia legătura cu conducerea de la Bucureşti, pentru că aşa cum am pus noi aceste probleme în dezbatere, ele depăşeau competenţa lor – cu toate că ei ocupau funcţii destul de importante în ierarhia partidului. Şi ne-au promis că, peste trei zile (asta trebuia să se întâmple vineri), ne vom întâlni în aceeaşi formulă şi vor aduce răspunsul de la Bucureşti. Bineînţeles că ăsta a fost un pretext, pentru a scăpa din această situaţie. După plecarea lor, studenţii au mai rămas, s-a citit memoriul în care se formulau toate aceste cerinţe (la care se face trimitere şi materialul citat mai sus) şi s-a constituit o echipă de câţiva studenţi care trebuiau să-l definitiveze şi a doua zi să-l depună la Comitetul Regional de Partid. Deci, s-a mai întârziat puţin. În timp ce noi conduceam ostilităţile, tot cartierul în care se găsea Facultatea de Mecanică a fost înconjurat de trupe de securitate, de miliţie, de armată şi, după ce s-a terminat întâlnirea noastră, urmând să ne întâlnim la data care am stabilit cu conducerea de partid, au început de fapt represaliile. O parte din studenţii prezenţi au fost lăsaţi să plece – erau de la alte cămine sau locuiau în oraş – iar cei care erau la căminul de la Facultatea de Mecanică şi unii care rămăseseră să ia masa la cantină, au fost obligaţi să se reîntoarcă în sala cantinei. A apărut colonelul Negrea, care era şeful securităţii Timiş, cu o trupă de ofiţeri şi i-au arestat pe cei care vorbiserăm primii la această adunare, printre care mă găseam şi eu. Un grup de opt studenţi au fost ridicaţi imediat şi duşi la securitate. Restul studenţilor au fost îmbarcaţi în camioane şi duşi într-o tabără militară, la Becicherecul Mic (la 18 kilometri de Timişoara), pentru a fi izolaţi de populaţie. Cu toate acestea, a doua zi, în 31 octombrie, studenţii care nu fuseseră, din varii motive, prezenţi la adunarea din ziua precedentă, s-au adunat în faţa Facultăţii de Agronomie şi, într-un grup compact de circa 1000 de persoane, au demonstrat în centrul Timişoarei pentru eliberarea celor arestaţi cu o seară înainte. Iată, deci, că studenţii nu s-au speriat de arestările care s-au făcut în seara zilei de 30 octombrie şi au continuat protestele. Sigur că şi aceştia au fost arestaţi şi îmbarcaţi în camioane şi duşi la aceeaşi destinaţie, la Becicherecul Mic. Timp de patru zile, Timişoara a fost într-o blocadă militară, militarii controlau totul. Facultăţile erau închise, căminele înconjurate de armată, patrulau pe străzi tancuri, care blindate, mulţi militari peste tot. Situaţia era asemănătoare din foarte multe puncte de vedere cu ceea ce urma să se întâmple peste 33 de ani, adică în revoluţia din decembrie 89.
Acum se pune problema de ce s-au luat aceste măsuri împotriva studenţilor şi de unde au venit aceste ordine. Vă voi citi un document pe care l-am găsit, sigur, mai târziu, şi care arată că în seara zilei de 30 octombrie, deci în ziua în care noi eram în această adunare de protest şi de condamnare a comunismului, s-a întâlnit în celulă de urgenţă biroul politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în frunte cu Gheorghiu Dej. În acest document, intitulat „Protocol numărul 58”, care se găseşte în arhivele Comitetului Central la Bucureşti, se spune: „ºinând seamă că, în urma agravării situaţiei din Republica Populară Ungară, unele elemente reacţionare au început să se agite şi având în vedere unele manifestări duşmănoase ale unor grupuri de studenţi din oraşul Timişoara, este necesar să se ia următoarele măsuri: – printre altele: să se ia măsuri în vederea întăririi pazei la sedii, la partid, la sfatul popular şi aşa mai departe – se vor lua măsuri imediate de întărirea pazei la graniţa cu Ungaria. În legătură cu cele petrecute la Politehnica din Timişoara, se vor lua măsuri de ridicarea celor adunaţi la Politehnică, de transportarea lor la un loc special pentru a se face trierea lor de către organele de securitate în vederea descoperirii elementelor duşmănoase.” Deci, evacuarea studenţilor din Timişoara la Becicherec, atât în seara zilei de 30, cât şi a doua zi în 31, studenţi ridicaţi şi duşi pentru a-i scoate din Timişoara şi pentru a nu avea legătură cu populaţia. „În vederea coordonării acţiunilor de mai sus şi luarea unor măsuri operative pe baza hotărârilor Biroului Politic, cu începere de la data de 30 octombrie se va constitui un comandament general format din tovarăşii: Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Leontin Sălăjan.”… „Comandamentul general va avea dreptul de a lua orice măsuri acolo unde se iveşte necesitatea în vederea păstrării ordinei, inclusiv dreptul de a se ordona deschiderea focului dacă este necesar. În cazul în care se ivesc situaţii grele în unele locuri, comandamentul general ar putea declara stare excepţională în zonele respective. Comandamentul general va putea lua măsuri pentru suspendarea cursurilor în unele institute de învăţământ superior, dacă nevoile vor cere acestea.” Prin urmare, suntem în faţa unui document care seamănă foarte mult cu deciziile care se luau în 1989 de către Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român, în momentul în care s-a declanşat revoluţia din Timişoara. Deci, acelaşi partid, indiferent de perioada în care a condus ţara, avea aceleaşi arme de suprimare a libertăţilor, a demnităţii oamenilor, folosind pentru aceasta crima, teroarea şi toate celelalte instrumente. Care a fost mai departe destinul nostru? Din această mare masă de studenţi, pentru că numai la Becicherec au fost pe puţin 2000 de studenţi evacuaţi din Timişoara care au fost supuşi la diverse anchete, în final, 30 de studenţi au fost arestaţi, au fost judecaţi, au fost condamnaţi, iar peste 80 de studenţi au fost exmatriculaţi. Foarte multe cadre didactice, în special cadre tinere, au fost scoase din învăţământul superior, iar în institutele de învăţământ superior din Timişoara pe o perioadă destul de lungă s-a instaurat o atmosferă extrem de tensionată. Pe această temă s-ar putea spune mult mai multe.
Fragment din masa rotundă Mişcări studenţeşti în 1956 şi post-1956, în Şcoala Memoriei 2006, Prelegeri şi discuţii de la a IX-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (10-17 iulie 2006), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2007
citește și
