Lucian Pintilie: Filmele mor repede şi nu se ştie niciodată cât timp este între prima şi a doua lor moarte. Prima oară mor după premieră. Dar filmele importante rămân în conştiinţa estetică şi istoria cinematografiei. Acolo ele au date de vârstă diferite. (…)
Voce din sală: Care este ultima replică din film? Ultima replică din Reconstituirea?
Lucian Pintilie: Păi nu ştiu, dar… să mă gândesc.
Aceeaşi voce din sală: „Mă doare…” Unde?
Lucian Pintilie: A, în cur… Aaa! Aia a fost ceva nemaipomenit! Pentru că n-am vrut să renunţ… Ascultaţi, apropo de relaţiile vicioase cu cenzura… Domne’, vine un ştab la mine după ce a dat drumul la tot, tot, tot şi zice „Să ştii că aia cu curu’ nu ţi-o las!” „Păi atunci nu dau drumul la film”, zic eu. Dacă eu spuneam „nu”, nu puteau să facă nimic… „Nu dau drumul la film”. Şi pun mâna pe clanţă – clanţa clasică de comedie. „Stai, mă… Hai… hai să mai discutăm puţin!” Şi începem să discutăm de cât de tare ar trebui dat cuvântul „cur” ca să rămână, fără să se audă prea tare… Şi ajungem noi la montaj sunet. Şi acolo începem: „Cur (prea tare – spune el)… cur (prea încet – spun eu)… cur… (OK – aşa merge)” – şi batem palma ştabul şi cu mine. La mine era şi puţină băşcălie… Dar în final ştabul a trişat. Domnule, s-a dus cu două pachete de Kent în seara premierei la proiecţionist, ca să dea încet sunetul în sală şi nu s-a mai auzit nimic. Zicea: „Domne’, uite două pachete de Kent şi dă mai încet…” Ăla imediat… a văzut două pachete de Kent… nimic nu se mai auzea din „cur”.
Lucian Pintilie la masa rotundă Cenzura în teatru și în film în perioada comunistă, organizată în cadrul celei de-a X-a ediții a Școlii de Vară de la Sighet, iulie 2007, în Școala Memoriei 2007, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2008
