Călătoria mea prin toate aceste sate a fost o aventură de neimaginat. În plină stepă nu era nici un drum, iar şoferul o lua la întâmplare când în stânga, când în dreapta, ghidându-se după câte un localnic. A fost greu până am ajuns în primul sat, Bogoslovska. Aici am bătut la poarta unei case. A ieşit un bătrân care ne-a spus că următorul sat este la 40 de kilometri. Cum spuneam, Constantin Oltean m-a însoţit în acest periplu de 4 zile. Născut în Kazahstan, el a învăţat limba română de la mama lui – lucru rar întâlnit, căci cei din generaţia tânără născută în Kazahstan vorbesc din ce în ce mai puţin limba română. În general, descendenţii din mame basarabence, bucovinence, românce, vorbesc limba maternă. Dar în familiile în care taţii sunt români iar mamele rusoaice, de exemplu, limba română nu se mai vorbeşte. Mama lui Constantin Oltean ne-a relatat – discuţia este înregistrată pe o casetă video – cum în noaptea de 12-13 iunie 1941, la ora două, cineva le-a bătut în geam şi… din Basarabia, a ajuns împreună cu mama ei în regiunea Aktiubinsk.
Deci, în nordul Kazahstanului asistăm la stabilirea a două categorii de români strămutaţi. Prima categorie este constituită din ţăranii basarabeni amăgiţi că vor primi pământuri roditoare, veniţi aici între 1905 şi 1914. Cea de-a doua categorie este reprezentată de basarabenii şi bucovinenii din primul val de deportări staliniste, aduşi la 12-13 iunie 1941 în această zonă de stepă aridă, unde era nevoie de forţă de muncă pentru a transforma acele pământuri neprimitoare în câmpuri agricole. O parte din cei ridicaţi din Basarabia, în general bărbaţii, au fost trimişi în Siberia, cealaltă parte – femeile, copiii şi bătrânii –, în Kazahstan. Mărturiile acestor persoane cu care am vorbit constituie adevărate eşantioane de istorie orală.
O să încerc să vă arăt câteva fotografii făcute în satele vizitate. O să vă arăt mai multe imagini din Aktiubinsk. În această fotografie este familia Iepuraş. Covorul de pe perete este ţesut de mâna lor. Am văzut case îngrijite, tradiţii păstrate, covoare ţesute manual, pentru că aici se toarce lână. În această imagine puteţi vedea primul sat pe care l-am întâlnit în acea regiune în care au fost aduşi cei deportaţi în iunie 1941. Pe vremea Uniunii Sovietice această localitate se numea „Zemledeleţ” (Agricultorul). Astăzi s-a revenit la denumirea veche, Bogoslovska, (Binecuvântat de Dumnezeu). Localnicii i-au dat acest nume pentru că în această oază de verdeaţă situată de-a lungul râului, ei au reuşit – spre deosebire de alţi deportaţi – să supravieţuiască. Primul basarabean pe care l-am întâlnit în sat a fost domnul Capstrâmb, care avea 75 ani. Apoi i-am întâlnit pe domnii Oltean şi Gheorghe Purcel – nume neaoşe româneşti. Părinţii domnului Capstrâmb s-au numărat printre acei ţărani amăgiţi care au ajuns la începutul veacului trecut în nordul Kazahstanului. Bătrânul avea pe perete o icoană pe care o păstra de la părinţii săi, din acea vreme. Fiica dânsului nu mai vorbeşte limba română.
Acum puteţi vedea pe ecran ceea ce s-a mai păstrat dintr-unul din acele bordeie pe jumătate săpate în pământ în care puteai intra numai dacă te aplecai şi în care au locuit aceşti oameni în primele luni după ce au ajuns în Kazahstan. Iată şi un monument sovietic pe care e scris: „Glorie luptătorilor din armata sovietică. Nimeni nu v-a uitat, nimic nu se va uita.” Iată şi o statuie a lui Lenin, încă nedemolată în anul 2006. Este incredibil! În discuţiile purtate cu intelectualii din această zonă a Kazahstanului am fost întrebat: „Domnule ambasador, când credeţi că se vor schimba şi la noi lucrurile?” Le-am răspuns: „Atunci când va dispărea Lenin. Păi, dacă voi îl vedeţi în fiecare zi, în fiecare sat, în fiecare comună, la voi nu se va schimba mare lucru!” Şi cred că am avut dreptate. De exemplu, în Karaganda, centrul minier al Kazahstanului – unde a fost adusă multă populaţie românească, pe care eu am identificat-o, înfiinţând aici în 2005 o asociaţie culturală –, piaţa centrală a oraşului este dominată de o statuie a lui Lenin înaltă de aproximativ 20 de metri. Ei bine, tinerii căsătoriţi încă se mai duc să se fotografieze lângă această statuie! Zi de zi, trecând pe bulevardul central vezi această privelişte. Lenin este încă pavăza populaţiilor din spaţiul ex-sovietic.
Acum vedeţi satul Novosergheievka. Iat-o pe doamna Mânză, ţărancă descendentă din „basarabi”, căsătorită cu un neamţ – unul dintre puţinii germani care au mai rămas acolo –, bucuroasă şi ea să primească oaspeţi din România. M-a întrebat de unde vin şi mi-a mărturisit că până acum nu s-a interesat de ei nimeni din România: „Pe noi nu ne găseşte nimeni aici. Cum de ne-aţi găsit?!” Am mers mai departe. Într-unul din aceste sate am întâlnit o femeie; trecea drumul spre casă, venind de la părinţii ei. Ne-a invitat la ea acasă. În curte avea un cuptor la care cei doi copii ai săi coceau pâine. Aceştia nu mai vorbeau limba română. Ea vorbea însă o română curată – ceea ce m-a impresionat. Tatăl acestei doamne, Vasile Cerempei, a plâns când ne-am întâlnit: „Cum aţi dat de noi? De unde aţi venit? Cine sunteţi?” – m-a întrebat el. Mi-a mărturisit că avea 80 de ani şi că până în acel moment pe la ei nu mai venise nimeni în ospeţie. Am scos din buzunar o bancnotă de 20 de dolari, dar nu ştia ce reprezintă această hârtie. Venisem aici înarmat cu pâine, cu lumânări, cu chibrituri – lucruri elementare despre care ştiam că este mare nevoie în aceste sate. Pe unde treceam, lăsam câte un pacheţel. Acestui domn i-am dat şi cei 20 de dolari, ca să ştie că lumea se schimbă.
În această fotografie este casa familiei Ţăruş. Copilul pe care îl vedeţi acum în imagine se numeşte Aurel Ţăruş. El m-a întâmpinat la poartă şi m-a invitat în casă. Vorbea stâlcit româneşte – un grai arhaic românesc amestecat cu cuvinte ruseşti. Covoarele din casa acestor oameni erau ţesute de ei. La despărţire, aceşti români basarabeni erau foarte trişti şi resemnaţi. Mi-au spus: „Mai veniţi pe la noi!” La capătul satului, am întâlnit un alt bătrân care mi-a spus că şi el descinde din acele familii venite de mult din Basarabia.
Aceasta este fotografia doamnei Maria Cumpăniţă, iar aceasta – a părinţilor ei. Născută în nordul Kazahstanului, doamna Maria Cumpăniţă ştia de la părinţii ei că aceştia veniseră acolo din Basarabia. Covoarele din casa ei erau ţesute de ea. Îi părea rău că nu era acasă şi soţul ei, ca să se bucure şi el de vizita noastră. Acesta era plecat cu oile pe câmp. Aveau pe casă o antenă parabolică – semn al civilizaţiei; zona fusese de curând electrificată.
In această imagine zăriţi o tânără a cărei mamă era învăţătoare la şcoala din sat, unde învăţau vreo 20 de copii. Mama acestei fete, care avea şi o mică bibliotecă, nu era acasă. M-a surprins faptul că această tânără nu ştia limba română. Am întrebat-o: „De ce ai rămas în sat? Tineretul de vârsta ta migrează spre oraş!” Mi-a răspuns: „Vreau să-mi ajut mama.”
Cimitirul pe care îl vedeţi acum în fotografie se află la marginea satului, pe coama unui deal. Iată şi crucile de la căpătâiul celor decedaţi: Crestian Anastasia, Crestinoi Nicolae, Ţurcan Paraschiva, Ţăruş Vera. În aprilie încă era zăpadă acolo. În această zonă, în timpul iernii temperatura coboară sub -40º; în anii ’40 a scăzut chiar sub -50º.
Astăzi, în aceste sate de basarabeni au apărut familii de kazahi care au început să ia locul familiilor de basarabeni… Aceştia dispar treptat – bătrânii mor, tinerii migrază către oraşe…
(…)Sunt poveşti extrem de emoţionante, care mi-au fost spuse cu lux de amănunte. Oamenii ăştia continuă să se întrebe şi astăzi: „De ce ne-au ridicat de acasă? De ce ne-au deportat?” Domnul Ion Nebunu a fost ridicat de acasă în 1941, în primul val de deportări. Mai târziu, el a devenit fruntaş în munca socialistă şi, după o viaţă de muncă, a primit trei medalii. Fiica dânsului nu mai vorbea româneşte, iar nepotul său şi nepoatele sale, cu atât mai puţin. Din păcate, strănepoţii săi nu vor mai şti nimic despre trecutul străbunilor lor. Este tragic că din memoria colectivă pot fi şterşi 100 de ani ca şi cum timpul acesta nu ar fi existat, ca şi cum în această perioadă nu s-ar fi întâmplat nimic.
În această fotografie puteţi vedea monumentul ridicat de cei din Aktiubinsk în memoria victimelor represiunilor staliniste din 1941. Lângă acest monument au fost găsite oseminte şi rămăşiţe pământeşti îngropate la suprafaţă, pentru că acolo a fost o groapă comună în care au fost aruncate trupurile celor executaţi de organele N.K.V.D.
În această nouă imagine vedeţi „zonele” – aşa cum li se spunea coloniilor în care munceau, sub supraveghere, cei deportaţi. După cum observaţi, se păstrează încă anumite locuinţe din vremea aceea. Clădirile pe care le vedeţi erau locuinţele celor care îi supravegheau pe deportaţi.
Acum vă arăt fotografiile făcute celor două persoane care s-au oferit să mă conducă prin stepă: Gheorghe Purcel împreună cu familia sa şi Constantin Oltean împreună cu cei trei copii ai săi. În această imagine vedeţi familia Rotaru, care vorbea bine româneşte, iar în aceasta – pe domnul Munteanu, descendent al celui mai bun cioban din zonă, căruia i-am arătat studiul găsit în bibliotecă în care era pomenit numele tatălui său.
Aceasta a fost regiunea Aktiubinsk. Am plecat de acolo după patru zile.
Din Vasile Soare, Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina în Şcoala Memoriei 2010, editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011
