(…) Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet e o astfel de naraţiune, capabilă să reunească cifrele cu amintirile, să transforme numerele în istorii individuale într-un efort de instituţionalizare a memoriei în virtutea unui adevăr care, doar el, poate învinge minciuna totalitară şi demonta iluzia unui „comunism cu faţă umană”. Statisticile nu pot să redea în totalitate ceea ce s-a întâmplat; realitatea e cu mult mai barbară, mai cinică, mai greu de uitat. E una dintre multele lecţii pe care le-am învăţat la Şcoala de Vară de la Sighet. Am înţeles că dacă nu vom fi capabili, ca indivizi şi societate, să transformăm cifrele în oameni, comunismul şi părinţii lui au reuşit nu numai să modeleze lumea în care trăim, ci şi să disloce ceva chiar în natura noastră umană. (…)
Am fost pentru prima dată la Sighet în 2004; aveam 17 ani; a fost, fără să spun vorbe mari, o experienţă transformatoare şi edificatoare. Pe poarta închisorii-memorial intri direct din stradă; e aceeaşi pe care au intrat şi au ieşit, an de an, zi de zi, torţionarii, pe care au intrat, fără să mai iasă vreodată, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu şi numeroşi alţi reprezentanţi ai elitei politice şi intelectuale a României. Pereţii culoarului sunt acoperiţi cu fotografii ale victimelor comunismului – treci printre chipuri de femei şi bărbaţi, de tineri şi bătrâni, de preoţi, de ţărani sau intelectuali. Sălile muzeului refac cronologia represiunii. Într-un astfel de spaţiu al reflecţiei şi al reculegerii, unde oamenii – călăi şi victime deopotrivă – devin reali, prima întrebare care îţi vine în minte e: cum a fost posibil? Cum a fost posibil ca atâtea vieţi să se sfârşească prin violenţă, atâtea destine să fie ciuntite şi atâtea conştiinţe mutilate? Comunismul le-a făcut pe toate în numele unei mult promise mântuiri colective printr-o presupusă emancipare universală, întrupând contopirea Barbariei cu Ideologia într-un sistem în care preţul plătit pentru realizarea utopiei era întotdeauna justificat. Când utopia a naufragiat, izbindu-se de propria ei absurditate, nu ne mai rămâne decât amintirea Răului care, ea însăşi, poate servi ca scut împotriva Răului. (…)
Din Camelia Leleşan, Istoria care ne lipseşte în Școala Memoriei 2013, editor Traian Călin Uba, Fundația Academia Civică, 2014
