Orice instituţie formativa ar trebui să fie o şcoala a memoriei, în sensul efortului sistematic de a extrage, organiza şi pune în valoare acele elemente din experienţa umană care pot fi utile noilor generaţii. Din acest punct de vedere, istoria şcolii poate fi socotită ca o secţiune fundamentală a istoriei, una ce dă seama de căutările omului, ca individ sau comunitate, în timp şi spaţiu, căutări definitorii pentru condiţia să.
În lumea modernă, demersurile paideice au tins mereu, de câteva secole, să devină un nucleu stabil pentru viaţa socială, indiferent dacă erau sau nu produse instituţionale. Astăzi, încă, disputele din această sferă de preocupări sunt destul de vii pentru a semnala nevoia de continuă adecvare a sistemului educaţional la realitatea din jur, nicicând satisfăcută de aşezămintele existente.
Epoca noastră se caracterizează printr-un amestec indefinisabil de iniţiative ale statului cu demersuri ale societăţii civile, dozele amestecului fiind extrem de numeroase, pe seama unor factori locali sau de un caracter mai amplu. Nuanţele sunt nesfârşite, în profida presiunilor uniformizante generate de globalism, de „gândirea corectă” şi de alte surse ale tensiunilor actuale. Tradiţia, memoria, istoria sunt puse în joc pretutindeni, în forme specifice, pentru a se găsi răspunsuri adecvate la noile provocări. Analizele spectrale (dacă ne e permisă reluarea cunoscutei formule) indica elemente de semnificativă generalitate şi particularisme revitalizante, a căror pondere în dinamica lumii de azi e greu de stabilit, dacă nu imposibil.
În spaţiile post-totalitare, tensiunea dîntre cele două tendinţe, (universalism şi autohtonism la Mircea Eliade) se vădeşte încă mai dramatică, iar căutările de ordin etnopedagogic se anunţă peste tot confuze şi derutante. Soluţii mai bune par a se fi găsit acolo unde istoria a fost mai blândă, iar sistemul educaţional mai coerent, ca în ţările din vechea „Mitteleuropa”, unde memoria colectivă a putut fi pusă mai lesne în slujba democraţiei.
Harta Europei post-sovietice comporta nuanţe semnificative. Cu cât ne deplasăm spre Est, cu atât mai dificilă se arata asumarea democraţiei liberale, iar memoria colectivă cu atât mai greu de strunit în favoarea noilor instituţii. S-a spus chiar (P.S. Huntington s.a) ca între Europa de tradiţie catolico-protestanta şi cea ortodoxă ar fi o barieră de netrecut, o falie separatoare de civilizaţii diferite, dacă nu şi antagonice.
Segmentul românesc al acestei umanităţi în criza comporta note specifice, aparent contradictorii, impuse de apartenenţa la ortodoxie, de îndelunga vasalitate faţă de Poarta Otomana, de caracterul tardiv, fluctuant şi incomplet al modernizării, coincident cu unificarea statala şi integrarea în civilizaţia europeană etc. Regimul comunist a extins considerabil vechile carente şi a născut altele, încă mai grave, al căror „drenaj” se vădeşte încă atât de anevoios. La origine, se poate constata mereu un viciu de memorie, după cum rezultă din numeroase studii asupra regimului în cauză.
Longevitatea acestuia se explica nu numai prin realităţile de ordin geopolitic impuse după al doilea război mondial (ocupaţia sovietică, acapararea puterii de către comunişti prin fraudă şi teroare, aservirea şi pervertirea instituţiilor cu rost formativ, abolirea vechiului sistem de proprietate), dar şi printr-o politică internă menită să distrugă elitele din multele domenii, în primul rând pe cele din viaţa politică, armata, diplomaţie, sistemul juridic, învăţământ, sfera confesionala. Au fost abolite sau reformate instituţii de însemnătate vitală pentru statul român şi pentru societate. Au dispărut „corpurile” profesionale, ca surse de modele, de onorabilitate, de aspiraţii, ceea ce a adus corpului social grave atingeri, în ce priveşte funcţionalitatea, echilibrul, dimensiunea regenerativă etc.
Regenerarea comunităţii implica numeroşi factori, între care şcoala de orice grad, ca sursa capitală de cunoştinţe, deprinderi, valori, instituţie ce a cunoscut, sub dictatura comunistă, un declin continuu, pierzându-şi vechiul prestigiu şi contribuind volens nolens la alterarea corpului social. Evenimentele din 1989 şi anii următori n-au fost în măsură să o redreseze până la regăsirea propriei demnităţi. Reformele concepute pe seama sistemului de învăţământ au creat mai degrabă confuzie, haos, corupţie. Nu ştiu dacă soluţiile alternative propuse de şcolile particulare au adus reale îmbunătăţiri. Mai curând, ele par să sporească deficientele sistemului.
Totuşi, unele proiecte născute din societatea civilă s-au impus ca formule viabile şi salutare. Exemplul cel mai eclatant e desigur Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, memorial ce funcţionează din 1992, împreună cu un Centru internaţional de Studii asupra comunismului, sub egida Fundaţiei Academia Civica şi cu sprijin din partea unor organisme din afară: Consiliul Europei, Fundaţia Konrad Adenauer etc. În acest cadru s-au organizat sesiuni ştiinţifice şi comemorative, simpozioane, dezbateri, mese rotunde, iar în ultimii ani şi o „şcoala de vară”, în folosul noilor serii de elevi, interesaţi să cunoască istoria recentă şi mai cu seamă sistemul comunist. S-au publicat, concomitent, sub aceeaşi egidă, un buletin informativ, o revistă („Analele Sighet”), câteva colecţii de studii, documente, memorii etc., la care se vor adăuga unele volume scoase chiar de cursanţii Şcolii de vară.
Am mai avut ocazia să evoc unele activităţi legate de Memorialul Sighet, formula ce reuneşte de fapt un complex instituţional, la originea căruia se afla Ana Blandiana şi Romulus Rusan, scriitori ce s-au dedicat cu imensa devoţiune acestui proiect de reabilitare a memoriei colective. La marginea ţării, într-un loc semnificativ pentru rezistenţa anticomunista din România şi sacrificiile aferente, a devenit muzeu şi centru de studii oribilă temniţă din Sighet, cea în care au fost închise vârfurile elitei noastre şi unde s-au stins mari figuri ale istorie recente, între care Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu.
Lecţia rezistenţei anticomuniste, degajabila din Memorial Sighet, e şi una de modestie, de rezervă, de înţelegere mutuală, de bună valorizare a memoriei în raport cu istoria imediata (1). „Exista aici – observă un martor interesat de fenomen – o densitate a memoriei, o formă de exemplaritate fără precedent în spaţiul românesc; ea spune cât de importantă este percepţia corectă a timpului liniar al istoriei, dar şi sensul legăturilor dîntre destinele personale ale unor oameni şi evenimentul politic. Despre o întoarcere reflexiva în istorie este vorba la Sighet, singura întoarcere în stare să declanşeze un proces de rememorare şi să restituie acele figuri cu adevărat fondatoare”(2).
Transformarea unei închisori în memorial dedicat rezistenţei anticomuniste şi jertfelor produse de aceasta constituie în sine un eveniment simbolic. La originea lui se afla un gest recuperator al societăţii civile, sprijinit de Consiliul Europei, Fundaţia Adenauer şi alte instituţii sensibile la procesul asanării lumii post-comuniste. Restituţia, în acest caz, voia să fie şi un act justiţiar, după cum rezultă şi din deviza adoptată de noul aşezământ: „Atunci când justiţia nu poate fi o formă de memorie, memoria singura poate fi o formă de justiţie”. Formula inspirată, regasibila pe frontispiciu, iar în spirit mai peste tot, în lucrările editate de Centrul Internaţional de studii asupra comunismului, aşezământ condus cu admirabila devoţiune de Romulus Rusan.
Din acelaşi generos proiect a rezultat seria de studii, evocări, discuţii, condusă de directorul Centrului, sub titlul de Şcoala memoriei, serie ce numără deja câteva tomuri consistente. „Rezistenta la uita
re” e sintagma propusă pentru a releva sensul întregului proiect, din care fac parte „Analele Sighet”, seriile „Documente”şi „Biblioteca Sighet”, pe lângă simpozioanele, dezbaterile şi mesele rotunde ce se organizează acolo de un bun număr de ani. În ansamblu, „materialele” publicate au rostul de „a tezauriza probe pentru un proces pe plan moral şi istoric al comunismului”, gest cu atât mai recomandabil cu cât războiul rece s-a încheiat fără o condamnare expresa a sistemului comunist (3). Asemenea iniţiative, nicicând preţuite îndeajuns, constituie „un fel de rezistenţa activă a celor ce au vocaţia adevărului”, o reacţie la „uitarea nivelatoare, pe care politicienii şi strategii planetei vor să o impună, cu orice preţ, locuitorilor acestui nou secol” (4).
După cum se vede, asistăm la un program coerent şi de durată, în care memoria constituie principiul de bază, ca element restitutiv, dar şi ca funcţie organizatoare, structurantă, creativă. Şcoala memoriei a fost pregătită, de altminteri, în ultimii ani, de o altă serie, „Adolescent”, în care elevii au fost puşi să facă Exerciţii de memorie, ca şi Exerciţii de speranţă, volume tematice de un interes indiscutabil pentru momentul în care ne aflăm. Nu mai puţin caracteristic, pentru proiectul în cauză, se arata volumele (scoase în aceeaşi serie): De unde vine extremismul şi Cum aş vrea să fie familia mea, toate vădind o certă sensibilitate faţă de marile teme ale timpului nostru.
Cu deplin temei, referindu-se la artizanii şi colaboratorii Memorialului, Stéphane Courtois aprecia, în mesajul trimis la ultima ediţie a şcolii de vară: „Cu toţii înfăptuim o misiune de istorie şi de memorie care este fundamentală pentru România. O misiune cu atât mai însemnata cu cât ea are loc într-o vreme în care, la 25 ianuarie 2006, o parte a deputaţilor din Consiliul Europei a votat împotriva unei hotărâri ce condamna, din punct de vedere moral, crimele regimurilor comuniste totalitare” (5).
Este o remarcă făcută de unul dîntre cei mai de seamă analişti ai fenomenului comunist, coordonatorul sintezei Cartea neagră a comunismului (6) şi rector al Şcolii de vară, unde Stéphane Courtois a revenit ani de-a rândul pentru a stimula activităţile de la Sighet. Aprecierea lui, legată de Memorial şi de Centrul de studii aferent, e deplin obiectivă şi subliniază, o dată în plus, însemnătatea acestei realizări în economia eforturilor de înţelegere a fenomenului comunist din Europa Est-Centrala.
Cunoaşterea, în acest caz, e dublată de empatie, aşa cum se cuvine când formula muzeistica e însoţită de cercetări aprofundate, de istorie orală, de restituţii fragmentare sau monografice, după cum se poate sesiza lesne din palmaresul respectiv. O sistematizare bibliografică ar fi extrem de utilă. O Cronologie a războiului rece fixează deja evenimentele (1945-1989), pe fundalul cărora se cuvine raportată situaţia din România şi rostul Memorialului Sighet. Aspectul ştiinţific şi dimensiunea documentară a proiectului sunt convergente, oferind celor interesaţi un bun temei de continuare a strădaniei cognitive şi totodată un solid suport comemorativ.
Am avut ocazia şi în acest an, la mijlocul lunii iulie, să revăd Memorialul, să ţin o prelegere şi să particip la o masă rotundă, în legătură cu mişcările studenţeşti din 1956 şi anii următori, să întâlnesc acolo specialişti interesaţi să pună în valoare potenţialul documentar, ştiinţific şi educativ al complexului. Sunt convins că proiectul pus în operă de Ana Blandiana, Romulus Rusan şi o inimoasă echipa de colaboratori se va dezvolta încă mai mult în anii ce vin, punând la contribuţie totodată mintea şi inimă.
Prezent şi el la Sighet, respectatul filosof Mihai Sora a ţinut să observe, la rândul său, ca „reconstituirea acesta are ceva simpatetic: este imposibil, practic, să nu intri pe firul istoriei, să nu fii atins de tot ce se afla în celulele fostei închisori. Pe aici au trecut oameni mari, aici s-a stins elita României”(7).
Miza ansamblului e poate şi mai mare, fiindcă Memorialul Sighet nu se mărgineşte la istoria dramatică a închisorii respective, ci reconstituie muzeistic o întreaga epoca, în dimensiunea ei opresiva, în criminalitatea ei à outrance (8).
NOTE:
1 Cf. Dan. C. Mihăilescu, Sighetul o bună umilinţa, în „Idei în dialog”, III, 8, aug. 2006, p. 7-8.
2 Luiza Palanciuc, Şcoala de la Sighet, un spaţiu al reflecţiei; în „Observator cultural”, 74 (27 iul-2 aug. 2006), p. 9.
3 Cf. Romulus Rusan, Rezistenta la uitare, în Şcoala memoriei. Sighet 2002, Bucureşti, FAC, 2002, p. 9.
4 Ibidem, p. 10.
5 Mesajul domnului Stéphane Courtois, în „Aldine”, XI, 529 (22 iul. 2006), p. 2.
6 Stéphane Courtois (ed), Livre noir du communisme, Paris 1997; Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, 2002..
7 Romulus Rusan (ed), O cronologie a războiului rece / A chronology of the cold war, Bucureşti, FAC, 2006.
8 Despre ultimele activităţi de la Memorial Sighet, vezi: D(an) S(tanca), Sighet, inima noastră, în „Aldine”, XI, 529 (22 iul 2006), p. 1; Adrian Bucurescu, Procesul comunismului în centrul Europei, la Sighet, ibidem, p 2-3; Rodica Palade, Închisoarea Sighet: memorial şi şcoală, în „22”, XVII, 855 (25-31 iul 2006, p. 15-16; Sighet, din nou prin ochii tinerilor, în „Aldine”, XI 531 (5 aug 2006), p. 3; Ana Blandiana, Memorialul durerii a fost primul dedicat victimelor comunismului (interviu), în „Universul Radio”, 89, (31 iul-6 aug 2006), p. 3-5; Mihai Sora, Un muzeu al memoriei într-o ţară fără memorie (interviu), în „Observator cultural”, 74, (27 iul-2 aug 2006), p. 9; Dan C. Mihăilescu, Sighetul, o bună umilinţa, în „Idei în dialog”, III, 8 (aug 2006) p. 7-8
Un articol de Alexandru ZUB
Articol preluat din revista “Convirbiri literare”, august 2006
http://convorbiri-literare.dntis.ro