Ce s-ar intampla daca, intr-o dimineata, te-ai trezi – ca Gregor Samsa – metamorfozat intr-un gandac care nu-si mai aminteste nimic? Ai repeta la nesfarsit greselile facute in trecut. Singurul lucru pe care il invatam din istorie este ca nu invatam nimic din istorie. Dar daca te-ai trezi metamorfozat intr-o ganganie kafkiana care nu uita nimic? Ai acumula toate nefericirile intamplate in trecut. Pentru un om, ca si pentru o comunitate, nu numai amnezia, dar si memoria excesiva este nociva. Ramane ca fiecare om, fiecare comunitate, pentru a-si pastra sanatatea mentala, sa gaseasca raportul adecvat intre uitare si memorie. In forme diferite, ambele au functii ecologice.
Se construiesc memoriale si se inalta monumente ca locuri ale memoriei. Ne amintim de ele la zile comemorative, cand se implineste un deceniu sau un semicentenar de la producerea evenimentului. Se aduc copii cu autobuze si fanfare militare. Se depun coroane de flori si se tin discursuri solemne, in prezenta primarului cu tricoloru-n banduliera. Exista insa riscul ca memoria sa se leneveasca, iar locurile memoriei sa devina, mai degraba, locuri ale uitarii. Memorialele se construiesc ca sa tinem minte un eveniment istoric, dar de fapt sunt produsul luptei noastre impotriva uitarii. Ele se nasc din si se hranesc cu teama noastra de uitare.
La Platon, de pilda, scrierea – inventata de zeul Thoth ca sa-i faca pe oameni “mai cu tinere de minte” – este perceputa de regele egiptean Thamus, dimpotriva, ca un provocator al uitarii: “Scrisul va aduce cu sine uitarea in sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punandu-si credinta in scris, oamenii isi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinlauntru, prin cazna proprie. Leacul pe care tu [Thoth] l-ai gasit nu e facut sa invartoseze tinerea de minte, ci doar readucerea aminte” (Phaidros, 275 a).1
Cand locuitorii din satul Macondo au fost infestati de morbul uitarii, ei au inceput sa scrie pe obiecte numele acestora si modul lor de utilizare. “Era un prim simptom al amneziei”, constata Márquez. Inainte de a se “innamoli iremediabil in mlastinile uitarii”, macondienii au fixat pe strada principala a localitatii o pancarta care proclama: “Dumnezeu exista”.
In luna iulie 2006, Ana Blandiana si Romulus Rusan m-au invitat la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet sa tin o prelegere despre soarta evreilor din Romania in timpul Holocaustului si sa prezint filmul documentar al Luciei Hossu-Longin despre Mihail Sebastian. I-am intrebat care este rostul prezentarii acestor subiecte la o scoala de vara centrata pe Gulagul romanesc. Mi-au raspuns simplu: elevii nostri sunt inteligenti (“mai inteligenti decat elevii lor”) si vor sa inteleaga lumea pe care au mostenit-o.
Intr-adevar, studierea celor doua mari dictaturi ale secolului XX (nazismul si comunismul) si a celor doua mari genociduri (Holocaustul si Gulagul) te poate face sa intelegi mai bine lumea in care traim azi. Din pacate, ecuatia in care au fost puse in Romania anilor ‘90 cele doua genociduri a fost una profund inadecvata: Holocaust versus Gulag. S-au emis chiar somatii privind studierea cu prioritate a unuia sau altuia dintre ele. Personal, nu vad nici o ratiune ca ororile din anii ‘30-‘40, de pilda, sa fie studiate la concurenta si cu atat mai putin in locul celor din anii ‘50-‘60 sau invers. Astfel de studii nu sunt concurentiale (dupa principiul sau-sau), ci complementare (dupa principiul si-si). In conditiile in care extremele se ating si se aseamana, studiile privind legionarismul le ajuta pe cele privind comunismul romanesc si invers. Analizarea mecanismelor care au produs in Romania derapajele spre extreme (de dreapta si de stanga) este la fel de necesara si de “urgenta” pentru societatea de astazi. Atata cata este, democratia romaneasca este pandita de ambele extreme si ca atare ambele pericole trebuie prezentate si intelese.
Nu intamplator, la jumatatea anilor ‘90 Gabriel Liiceanu simtea nevoia sa precizeze: “Din respect pentru adevar si din teama de recidiva istorica trebuie sa dobandim acest nou loc al discursului: unul in care memoria mortii lui Mircea Vulcanescu in puscariile comuniste sa nu ne impiedice sa discutam legionarismul lui Mircea Eliade; dar, deopotriva, unul in care discutarea «uratului» din deceniul al patrulea sa nu oculteze sirul de crime intins de comunism peste Romania vreme de mai bine de patru decenii.”
Putem sa analizam impreuna Gulagul si Holocaustul ? Evident ca da. In fond, apartin aceluiasi tip de fenomene socio-patologice, fiind declansate de maladii similare ale spiritului. Crimele in masa fac astazi obiectul unei noi discipline stiintifice (Genocide studies), studiata in universitati. Un seminar international in acest domeniu, initiat de Ruxandra Cesereanu si avand tema Gulag si Holocaust in constiinta romaneasca, se desfasoara in primavara anului 2007 la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Invitatia la seminar contine unele conditionari semnificative: “Nu va exista o sectiune axata pe Gulag si o alta axata pe Holocaust. Pentru intaia data cele doua chestiuni vor fi tratate impreuna (acesta este si scopul simpozionului, de aceea vorbim de o premiera nationala) in Romania. De aceea, lucrarea dumneavoastra trebuie sa fie axata pe ambele chestiuni.” Modul de abordare s-a modificat sensibil in ultimul timp. Ceea ce parea a fi cvasi-interzis, pare a fi acum cvasi-obligatoriu.
Putem sa comparam cele doua genociduri? Se spune ca nu. Comparaison n’est pas raison. Se sustine ca Holocaustul este un fenomen unic. Asa este, dar cum stabilim acest fapt fara sa-l comparam cu alte genociduri. Pe de alta parte, si Gulagul este fenomen unic. Unicitatea unuia nu anuleaza unicitatea celuilalt. Se spune, de asemenea, ca “cele doua fenomene nu pot fi echivalate”. Asa este, dar a compara nu inseamna a echivala. Compararea este un act de analiza stiintifica prin care se stabilesc diferentele si asemanarile dintre doua fenomene. Or, Holocaustul si Gulagul, nazismul si comunismul sunt fenomene socio-politice asemanatoare din unele puncte de vedere si deosebite din altele. Cand a inceput sa se informeze despre miscarea legionara, tanarul Ioan Petru Culianu a avut o reactie de bun simt: “Ideologia legionara – isi nota el in jurnal in 1978 – imi este tot atat de straina ca si cea comunista. Ele seamana foarte mult.”
Nu comparatia in sine, dintre Holocaust si Gulag, este maligna, ci cea facuta cu rea intentie. Michael Shafir are dreptate: “Cand comparatia este facuta cu scopul de a nega sau cu cel al minimalizarii reciproce si/sau cu cel de a anula ceea ce este inerent unic Holocaustului sau Gulagului, atunci a incetat cautarea similitudinilor si s-a pasit pe odiosul camp mintal al negarii istorice.”
Cu astfel de reflectii am incercat sa-i provoc pe elevii scolii de vara de la Sighet (10-17 iulie 2006). Purtarea unor astfel de dezbateri anume in acest oras mi s-a parut cu atat mai potrivita cu cat Sighetul are tragicul privilegiu de a fi o capitala atat a Holocaustului, cat si a Gulagului din Romania. Prezenta in oras a Casei memoriale Elie Wiesel si a Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei intaresc acest statut5. Capitala a Holocaustului pentru ca aici, in Maramures (ca si in toata Transilvania de Nord, aflata sub autoritate maghiara), s-a produs – sub organizarea lui Adolf Eichman insusi – una dintre cele mai crunte deportari a evreilor. S-a produs tarziu, in mai-iunie 1944 (cand soarta razboiului era pecetluita, frontul fiind pe Prut), cu o graba isterica (in doua saptamani), cu un numar mare de deportati la Auschwitz (circa 150.000 de suflete in Transilvania de Nord, dintre care 39.000 din Maramures) si cu un grad imens de exterminare (aproximativ 85 %). Pe de alta parte, Sighetul este si o capitala a Gulagului pentru ca anume aici a fost in mod sistematic decimata intreaga elita a Romaniei (politica, profesionala, religioasa, intelectuala). Pentru acest genocid a fost ales un loc strategic: Sighetul Marmatiei – foarte departe de Bucuresti si foarte aproape de granita cu URSS.
In iulie 2002, Elie Wiesel a facut o vizita in Romania, la Sighet, pentru a inaugura Casa memoriala Wiesel – casa in care s-a nascut, devenita acum un muzeu al exterminarii marii comunitati a evreilor din Maramures. Laureatul premiului Nobel pentru pace urma sa viziteze si Memorialul Victimelor Comunismului. Presedintele Romaniei, Ion Iliescu, care il insotea, l-a descurajat, spunandu-i ca la Memorialul de la Sighet sunt comemorati legionari. Din pacate, Wiesel i-a ascultat sfatul si nu s-a mai dus, intarind astfel nedreapta legenda a eroizarii legionarilor la Sighet. Ion Iliescu si altii ca el erau si sunt personal interesati sa discrediteze si astfel sa marginalizeze Memorialul.
Memorialul de la Sighet este un ansamblu impresionant, pus sub zodia unui motto inspirat: “Atunci cand justitia nu reuseste sa fie o forma a memoriei, memoria singura poate fi o forma de justitie” (Ana Blandiana). Organizatorii au stiut sa puna in evidenta atat dimensiunea macro a Gulagului (amploarea fenomenului), cat si “detaliile” semnificative (tragedia suferita de fiecare victima, de fiecare familie). Ca si nazistii, comunistii stiau si ei ca “moartea a o suta de oameni este o tragedie, dar moartea unui milion este statistica” (Adolf Eichman). Uciderea unui singur om provoaca o trauma emotionala coplesitoare.
Emotia nu poate sa creasca direct proportional cu numarul de victime. Ca si in cazul Holocaustului, numarul imens de victime ale Gulagului te poate face cumva insensibil. Dar chipul demn al unui detinut, privirea resemnata a unei vaduve, o carte postala cenzurata de tortionari, gamela contorsionata din care a mancat istoricul Gheorghe Bratianu sau o lumanare aprinsa in celula intunecoasa in care a murit Iuliu Maniu sunt tot atatea declansatoare de emotie profunda. Zidul de nume. Zidul de chipuri. Nume si chipuri ale victimelor care au fost aruncate anonime, in gropi comune, fara cruci.
“Vreau sa-ti arat eu Memorialul”, mi-a spus Ana Blandiana cand am sosit. Am fost onorat de acest privilegiu. Dupa aceea insa l-am revazut, pentru ca am simtit nevoia sa ma reculeg singur. Cu atat mai mult avand in vedere rolul jucat in instaurarea comunismului de catre unele dintre rudele mele. Memorialul de la Sighet este un loc al suferintei pure, marcat nu de resentimente, ci de recuperarea demnitatii umane. Adica exact ceea ce tortionarii au incercat sa distruga. “Istoria a facut pipi pe noi”, a rezumat Petre Tutea in stilu-i inconfundabil. “Nu-mi spune ce a facut istoria din tine – i s-ar putea replica –; spune-mi ce ai facut tu cu ce a facut istoria din tine”.
Note
1. Platon, Opere, Editura stiintifica si enciclopedica, vol. IV, traducerea dialogului Phaidros de Gabriel Liiceanu, Bucuresti, 1983, p. 485.
2. Prefata la Leon Volovici, Ideologia nationalista si «problema evreiasca» in Romania anilor ‘30, Ed. Humanitas, 1995, p. 7.
3. Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Editie ingrijita si note de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu, prefata de matei Calinescu, Ed. Polirom, Iasi, 2004, p. 127.
4. Michael Shafir, Intre negare si trivializare prin comparatie. Negarea Holocaustului in tarile postcomuniste din Europa centrala si de est, Ed. Polirom, 2002, p. 131. Spre cinstea lui, Michael Shafir a donat drepturile de autor pentru acest volum, in mod egal, Asociatiei Evreilor din Romania Victime ale Holocaustului si Fundatiei Academia Civica – Memorialul Sighet.
5. Amintesc aici numele etnologului Mihai Dancus si al sociologului Mihai Barlea pentru excelenta lor prestatie ca directori ai celor doua muzee.
Andrei Oisteanu
articol aparut in “Cahiers de l’Echinox”, vol. 13, “Gulag si Holocaust”, Cluj-Napoca, 2007
