La Sighet s-au desfăşurat ca în fiecare an lucrările Şcolii de Vară, loc unde de regulă se pot întâlni scriitori, istorici, gazetari, reprezentanţi ai societăţii civile, invitaţi de marca din străinătate. A ajuns aproape un fapt banal să spui că la Sighet se afla bunăoară Vladimir Bukovski sau Stephane Courtois, nume care, iarăşi banal spus, nu mai au nevoie de nici o prezentare şi care prin tot ce au făcut reprezintă ultimul şi cel mai puternic val din mişcarea anticomunista europeană.
Anul acesta, graţie eforturilor Anei Blandiana şi ale lui Romulus Rusan, la Sighet s-a inaugurat o nouă sală dedicată scriitorilor care din 45 încoace au fost fie arestaţi, fie interzişi. Este o sală în care cei tineri pot vedea o serie întreagă de documente prin care pot să înţeleagă faptul că a fi scriitor nu era o chestiune de moft personal, de vocaţie mai mult sau mai puţin îndoielnică, de asaltare a celebrităţii cu sau fără argumente, ci un mod de a-ţi pune viaţa în pericol din simplul motiv că afirmai nişte lucruri care nu conveneau stăpânitorilor de atunci.
Şi, fiindcă am vorbit de tineri, trebuie – a căta oară? – subliniat că rostul Şcolii de Vară nu este atât acela de a ne aminti nouă, care ştim ce s-a întâmplat în 50 de ani de ocupaţie comunistă, cât de a-i învăţa pe tineri. Spun “a-i învăţa” şi nu a le da simple informaţii fiindcă – aceasta trebuie reafirmat – la Sighet omul nu este atât informat cât format într-un duh al adevărului, ca să poată discrimina între ce este grav şi ce este superficial, între ce înseamnă contestaţie frivola şi jertfă autentică, mai mult, el are prilejul să priceapă că poporul român nu a însemnat şi nu înseamnă o adunătură de oportunişti şi de lingăi, ci în esenţă sa, în ce are mai bun, a fost făcut din adevăraţi luptători şi mari duhovnici. Cu alte cuvinte, Şcoala de Vară este o lecţie de intens patriotism, aşa cum avem nevoie să ni se administreze periodic pentru a mai ieşi din relativismul confortabil şi depersonalizant în care ne complăcem şi probabil ne vom complăcea că doar această este direcţia actualmente trasata.
Astfel, nu pot să nu atrag atenţia şi asupra faptului că Sighetul până la urma constituie şi un fel de mers în răspăr, înot împotriva curentului, demnitatea de a te opune unui nou stil al integrării, cu preţul uitării sau retezării rădăcinilor. Sighet, altfel spus, înseamnă şi cer, şi pământ, memorie întruchipată de mormintele de cele mai multe ori neştiute ale celor morţi în anonimatul temniţei, dar şi cer ca spaţiu nelimitat al credinţei, al iubirii, al speranţei.
Conform statisticilor, la Memorialul Sighet vin mulţi străini. Este desigur vorba de un turism bine-venit care în programul său include plaiurile maramureşene, cimitirul de la Săpânţa, bisericile de lemn de la Ieud şi Surdesti. Pentru un japonez sau un thailandez, Sighet este ceva printre altele. Totuşi, cei excentrici care vin de la celălalt capăt al pământului au la rândul lor ocazia să cunoască în mod intim ce a fost istoria noastră în a doua jumătate a secolului XX, să privească, evident, cu ochii străinilor, dar să simtă şi cu inima care treptat nu mai e străina.
Alături de Muzeul Ţăranului român, Memorialul Sighet este marea biruinţa post-’89.
de Dan Stanca
articol apărut în românia Liberă, Aldine, Sâmbăta 22 Iulie 2006
