În nici un caz nu sunt eu cea mai îndreptățită să nu văd bârna din ochii mei și să nu văd paiul din ochiul celuilalt.
Eu nu învinovățesc pe nimeni, doar mă întreb: Oare chiar nu știu că cea mai mare bogăție a României, țară pe care noi o iubim foarte mult, consideră că cea mai mare bogăție a României sunt martirii ei.
Ar trebui să ne rușinăm în fața lor, că nu îndrăznim să spunem nimic din gândurile noastre la aflarea unei vești cutremurătoare.
Oare se poate face din sfinți nesfinți? Sau din călăi sfinți? Vina nu este a lor, a celor care au îndrăznit să-i glorifice pe cei ce au chinuit în
cel mai groaznic fel niște oameni care nu făcut nici un rău nimănui.
Oricare dintre noi am vedea într-un loc un om care îl bate pe altul, nu ne-am pute opri și am spune celui care maltratează: Doamne, ce ai cu acel om? Dacă ți-a făcut vreun rău, cheamă poliția să cerceteze cazul. În nici un caz nu am spune ridică-i un monument celui care bate. Pentru că ar fi cel mai rău lucru.
Poate fi amuzant ce spun, dar nu pentru cei din închisoarea de la Pitești, dintre care majoritatea au murit în chinuri teribile.
Ar trebui ca toți cei care înțeleg aceasta să se strângă umăr lângă umăr, suflet lângă suflet și să spună: Vă rugăm domnilor securiști, vă rugăm din suflet, încercați să înțelegeți, noi vă spunem cu dragoste pentru Hristos, dați-vă singuri jos. Ceea ce ați pus în cimitirul din Pitești nu are nici o legătură cu crucea lui Hristos.
Vă rugăm cu multă umilință iertați-ne, dar nu puteți trece peste această dorință.
Să știți că alături de cei care scriu această scrisoare sunt sute și mii de oameni care se țin de mână și spun: Pe aici nu se trece!
Silvia Radu, artist plastic
