…Când am ajuns la închisoare la Arad, era acolo o doamnă care era o rudă de-a bărbatului unei mătuşi a mele. Era închisă cu toată familia ei. Şi ea n-avea cui scrie. Şi în ziua când am venit eu la Arad s-au dat cărţi poştale. Și atuncea eu i-am spus “Ai putea să le scrii părinţilor mei”. Și ea mi-a spus “Da, da, mă gândeam şi eu, dar nu ştiam care e…”. Nu știa dacă sunt liberi sau arestați. I-am spus: “Tata cred că e arestat” . Eu îl lăsasem arestat. “Lasă-mă să scriu eu. Te semnez pe tine, dar să fie scrisul meu”. Şi asta a fost prima veste pe care au avut-o de la mine părinții. Iar eu ceream să-mi trimită tata pachetul şi vedeam că-mi trimite mama. Şi într-o zi mi l-a trimis tata şi atunci am ştiut că e liber. Adică asta a fost singura informaţie ce am avut eu de acasă…
…În perioada când am fost închisă la Miercurea Ciuc eram foarte rău bolnavă. Dar refuzam să nu ies la muncă. “Sunt bine, n-am nimic, vreau la lucru”, le spunea. Pentru că numai fiind la lucru puteam scrie o carte poştală, dacă făceam norma. Am av ut 5 cărţi poştale în total. Mă gândeam ce trebuie să fie pe părinţii mei dacă nu mai primesc nici un semna de la mine.
…Eliberarea mea din închisoare a avut loc în ziua de 20 mai… Sosind acasă, nici părinţii mei, nici fiica mea nu erau acasă. Era o mătuşă, era și un unchi. Pe urmă a venit și tatăl meu, iar după un timp, fiica mea. Când m-a arestat, fiica mea împlinise 5 ani. Iar acum, de câteva zile, împlinise 9 ani. În casă cu noi locuiau mai multe persoane, printre care și o persoană odioasă, care ne ameninţa tot timpul că vine cu duba neagră să ne ridice pe toţi. Era …o bestie, care avea o fetiţă de vârsta fiicei mele, era un an diferenţă. Şi la un moment dat văd urcând pe scări o fetiţă. Uitându-mă la ea, îmi spuneam “O fi fiica mea sau o fi fata doamnei?”.
Era fiica mea. Ea a urcat scările şi a apărut tata care i-a spus “Yvette, n-o recunoşti? E mama”. Iar ea a răspuns: “Mama mea era blondă şi frumoasă”. Mie îmi crescuse părul în închisoare, se închisese extraordinar de mult. Aveam un păr castaniu foarte deschis spre blond şi vara devenea blond la soare. Dar după trei ani jumătate de întuneric îmi crescuse… nici tata nu-mi recunoştea părul (râde), chiar mi-a spus “De când ai devenit aproape brună?” (râde).
Fragment din interviul cu Simina Mezincescu, realizat de Laurenția Axente și Ioana Boca, Arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 261
Simina Mezincescu
(4.11.1928-26.10.2022)
Arestată în septembrie 1959, în așa numitul ”lot Noica-Pillat”
Prin sentința n. 159/1960 a Tribunalului Militar București a fost condamnată la 6 ani închisoare pentru ”uneltire contra ordinii sociale”.
Încarcerată la Jilava, Arad, Miercurea Ciuc, Văcărești
A fost eliberată la 20 mai 1963 în urma unui decret de grațiere.
După 1990, a avut un rol major în organizarea Casei Majestăţii Sale Regelui Mihai I, fiind pentru mai bine de șefa Protocolului regal
***
Desfășurat în 1960 Procesul Noica-Pillat s-a soldat cu verdicte draconice. Ca şi în anii ’50, era un proces fabricat, cu intenţia de a reduce la tăcere elita culturii care încă nu fusese distrusă şi de a înspăimânta pe eventualii curajoşi care nu voiau să se supună dogmelor realismului socialist şi izolării faţă de Occident.
Pe larg despre proces în Stelian Tănase, Anatomia mistificarii. Procesul Noica-Pillat (Humanitas, 1997, ed a II-a Humanitas, 2003)
