O carte pentru putini; e despre Erich Bergel.
de Lucia Bujar (Iun 2015)
O viata de muzician – Erich BergelEram studenta cand Alexandru Paleologu, profesor invitat al Universitatii, ne-a spus la unul dintre cursuri ca o lume fara reprezentarea trecutului e o lume imbecila, o lume fara onoare, o lume fara valoare. E o lume inexorabil sortita sa dispara. Am tresarit atunci uimita de contrastul dintre gratia umana a lui Alexandru Paleologu si duritatea afirmatiei, dar si la sunetul tristetii si resemnarii din vorbele lui.
De atunci am avut, din pacate, prea multe ocazii sa imi dau seama cat adevar se afla in vorbele lui si sa-i impartasesc tristetea, insa nu si resemnarea.
Recent, Andrei Plesu spunea ca Romania e „…tara care a refuzat, iresponsabil, oferta facuta de Brancusi, la batranete: aceea de a-si lasa intreaga opera compatriotilor sai. Tara care si-a omorat elitele in puscarie, tara in care n-au mai vrut sa se intoarcă Mircea Eliade, Cioran si George Enescu.” As adauga la enumerarea de mai sus si ca Romania e, din pacate, tara care nu isi cunoaste valorile, nu le onoreaza si, cel mai adesea, le uita.
Erich Bergel. Un mare muzician roman si un om rar, astazi, aproape necunoscut.
Hans Bergel a publicat relativ recent, sub titlul O viata de muzician: Erich Bergel, un portret al fratelui sau.
Povestea incepe la 1 iunie 1930 in mica comunitate germana care traieste in Transilvania inca din secolul XII si unde, la Rasnov, se naste Erich Bergel. Se naste intr-o familie de sasi intelectuali, in care tatal, invatator, profesor de muzica si inspector scolar era un excelent violonist si dirijor de cor, iar in casa familiei, tipic de altfel pentru familiile sasesti, se canta muzica de camera.
Intalnirea decisiva cu muzica are loc la varsta de 8 ani la Biserica Neagra la un concert de orga. „La acest instrument a dat Prim-cantorul Bisericii Negre, Victor Bickerich, in toamna anului 1938, un concert cu lucrari baroce. […] Eu, in varsta de treisprezece ani, stateam langa fratele meu Erich. Nu voi uita niciodata cum, la sunetul primelor masuri din Toccata si Fuga in re minor de Bach, copilul de opt ani si-a ridicat cu o zvacnire capul si m-a fixat cu o privire inspaimantata, nedumerita si vrajita. Nu mai auzise niciodata piesa. Forta primordiala a lui Bach il acaparase definitiv, urmand sa dea vietii sale o noua dimensiune. Saizeci de ani mai tarziu, in 1998, cu putine saptamani inainte de moartea sa, a adus vorba, intr-o discutie, despre acel concert spunand: „Toccata lui Bach m-a sfasiat atunci pe dinauntru. Am fost in acelasi timp disperat si fericit. Disperat, pentru ca mi s-a facut brusc teama ca nu voi putea face niciodata parte din lumea grandioasa a unei astfel de muzici, si fericit, pentru ca simteam ca fac parte din ea.””
Viata insa are rimele ei, unele din ele albe si absurde si, 20 de ani mai tarziu, muzica lui Bach si oratoriul Mesia al lui Händel il arunca in inchisorile comuniste. Acuzatia: „diseminarea misticismului religios cu ajutorul muzicii in cazul unui dirijor socialist in formare e nemerituoasa.” Este arestat pe 13 aprilie 1959 in pauza repetitiei cu Orchestra Filarmonica din Cluj, unde ajunsese dirijor sef si este condamnat la 7 ani de munca silnica.
Isi intalneste fratele in inchisoare (acesta, acuzat pentru creatia sa literara, este condamnat la 15 ani de munca silnica) in celula 42 a inchisorii de tranzit Codlea.
„In cele doua luni pe care le-am petrecut impreuna am vorbit aproape numai despre „Arta fugii” […] Cu bucatile de mortar desprinse din perete desena in fiecare dimineata un portativ pe invelitoarea cenusie a patului si imi explica pana la detaliul celei mai mici figuri si succesiuni de note dovezile tezei sale […] Din cauza hranei neindestulatoare eram atat de slabiti incat la anumite intervale ne opream, incapabili sa mai vorbim. Daca unul dintre noi ingenunchea dintr-un motiv sau altul, celalalt trebuia sa il ajute sa se ridice, pentru ca nu aveam destula forta ca sa ne ridicam singuri. […] Nu o data am observat cum, cu ochii inchisi, cu gesturi abia schitate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicala, care l-a facut capabil de a memora mai tarziu in jur de o suta douazeci de simfonii, pe care putea sa le dirijeze la cerere in orice moment, nu l-a lasat la nevoie in barbarele conditii de detentie, oferindu-i o punte de supravietuire de nezdruncinat..”
Dupa tranzitul de la Codlea, Erich Bergel ajunge in lagarul Periprava din Delta Dunarii, unde lucreaza la defrisarea stufului in conditii mai dure decat ale sclavilor de pe galere din Antichitate.
In toamna lui 1962 este eliberat datorita unei gratieri generalizate, dupa 7 luni de detentie izolata la Oradea si 3 luni de detentie izolata in fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucuresti. „Se misca in zilele de dupa eliberare […] cu incetineala unui om anesteziat si avea nevoie de minute pentru a intelege o intrebare scurta si a raspunde. Doar piele si oase, privirea ochilor sai mari devenise si mai grava.”
Se intoarce la Cluj, unde fusese un stralucit dirijor insa noua conducere ii ofera un post de… trompetist de rezerva, post pe care, ca fost detinut politic este nevoit sa il accepte si in acest timp traieste intr-o mica spalatorie dezafectata, fara ferestre.
Canta la trompeta in orchestra Filarmonicii clujene pana in 1966 cand, dirijorul invitat din SUA, Fritz Mahler (nepot de unchi al lui Gustav Mahler) sufera un atac de cord. Sala era arhiplina iar dirijorii de rezerva refuza sa urce pe podium. Atunci, Gheorghe Musat, unul dintre trompetistii a carui prietenie si loialitate Erich Bergel le-a pretuit pana la moarte, il indica pe Bergel care statea langa el, in haine de strada, ca dirijor al concertului. Acesta urca asa la pupitrul orchestrei si dirijeaza tot concertul cu partitura inchisa.
Scriitorul Romulus Rusan care a fost martor al evenimentului, isi aminteste: „Dintre suflatori s-a ridicat un tanar slabut, care si-a lasat instrumentul pe scaun si s-a indreptat spre pupitru. S-a inclinat usor in fata publicului, (…) si, cu o siguranta ireprosabila, a dirijat intreg concertul din memorie, cu partitura inchisa. Tinerii nu sunt in general impresionabili, dar multi dintre spectatorii acelui matineu au inceput sa planga, afland pana la urma cine era dirijorul necunoscut care, intr-un costum oarecare, de strada, si cu o bagheta de imprumut, adusa de intendentul salii, reusise sa-i fascineze…”
„A fost un triumf de o factura pe care Clujul nu o mai cunoscuse vreodata in istoria sa. Cand spectatorii din sala au devenit constienti de ceea ce se petrecea in fata lor pe scena, dupa ultimul acord nu a mai existat nici o retinere. Strainii se imbratisau, oamenii plangeau si tipau. Studenti entuziasmati l-au purtat pe brate afara din sala de concert. Aplauzele au continuat pe strada. Tinerii isi dadeau seama ca avusesera sansa de a fi martori la un eveniment nemaiauzit: intr-o dictatura, atotputernica politic, reprezentantii ei fusesera ingenuncheati, cel putin pentru moment, de un solitar de treizeci si cinci de ani, de neclintit in patima lui pentru muzica, iesit din inchisorile si lagarele de munca silnica ale detestatului regim.”
Pentru a evita tulburarile dupa acest eveniment, Comitetul Central al Partidului Comunist Roman il numeste la 1 octombrie 1966, din nou, dirijor sef al Filarmonicii din Cluj, pregatindu-i insa in acelasi timp o noua arestare.
In 1964 soseste in Romania Rolf Drescher, reprezentantul firmei Steinway din Berlin, si fost manager al lui Herbert von Karajan. Printr-un prieten al fratelui sau, Drescher ajunge sa il viziteze in secret pe Erich Bergel care-i prezinta partitura de orchestra a „Artei fugii” cu completarea la „Contrapunctus XVIII”, impresionanta fuga finala. Drescher inregistreaza in acea noapte pe microfilm tot materialul si cateva zile mai tarziu, ajuns din nou la Berlin, il prezinta lui Herbert von Karajan si ii povesteste despre Romania comunista si despre soarta lui Erich Bergel.
Herbert von Karajan decide, fara sa ezite o clipa, sa il ajute pe necunoscutul din Cluj si il invita la Berlin, trimitand o scrisoare legendara catre membrii Partidului Comunist, in care li se adreseaza acestora cu apelativul „Excelenta! ” si incheie „… semnez cu expresia celei mai indatoritoare recunostinte, Herbert von Karajan”.
Scrisoarea lui Karajan ramane pana astazi unul din modelele de exprimare diplomatica in chestiunile spinoase si isi atinge scopul.
Ajuns in Berlin, Herbert von Karajan il invita pe Erich Bergel sa dirijeze legendara orchestra berlineza care se mutase de curand in noul sediu construit de Hans Scharoun. Mai tarziu, Bergel isi va aminti ca atunci cand a intrat in sala si orchestra a venit in fata lui pe scena i s-a taiat respiratia si, pentru moment, a fost incapabil sa dirijeze. Spunea adesea despre orchestra berlineza ca este un „ansamblu sonor ca un singur instrument si ca-i poti simti reactia la o ridicare de spranceana”.
Si, desi existau zvonuri ca in tara i se pregatea o noua arestare, Erich Bergel nu ramane in Berlin ci se intoarce in Romania. Ulterior isi motiveaza gestul spunand: „Nu il pot pune pe Herbert von Karajan in situatia de a acoperi cu numele lui o ilegalitate. Nu voi impovara astfel excelenta noastra relatie.” Intrebat mai tarziu daca von Karajan stia de situatia lui si daca ar fi acceptat asta, Bergel a spus: „Mi-a dat incuviintarea spunand: „Poate ca este singura dumneavoastra sansa.” dar, apoi, a adaugat „Probabil ca von Karajan are dreptate. Totusi nu imi pot permite sa ii exploatez disponibilitatea.”
La mijlocul lunii decembrie 1971 Erich Bergel isi suna fratele care emigrase intre timp la München si-i spune ca exista posibilitatea de a fi arestat din nou. Dar convorbirea se intrerupe brusc. A doua zi isi suna mama, care traia intr-un orasel la est de München, si-i marturiseste ca acuma considera o greseala ca nu a urmat sfatul lui Karajan de a nu mai parasi Berlinul de Vest.
In Ajunul Craciunului, noaptea, mama si fratele lui Erich Bergel aud un zgomot in dreptul balconului. In curte, sprijinit de masina, era Erich Bergel. In seara de 23 decembrie dirijase Orchestra Radio din Bucuresti, cu Enescu si Bruckner in program. In pauza concertului, soprana Emilia Popescu, care avea legaturi cu Securitatea prin intermediul sotului ei, il avertizeaza ca arestarea lui e iminenta si il sfatuieste sa se ascunda. La finalul concertului, Bergel se urca in masina in fracul de dirijor, isi ia cutia cu cele 3 baghete si conduce in continuu douazeci si patru de ore de la Bucuresti pana in apropiere de München.
Fratele lui isi aminteste: „Cand, dupa un somn de douazeci de ore, l-am intrebat cand i-a venit ideea sa fuga, mi-a raspuns „La finala Simfoniei a VIII-a de Bruckner”.”
In 1977, dupa cutremurul din Bucuresti, primul gand este sa vina in tara sa ajute si stabileste, impreuna cu Ion Voicu, un program de concerte ale caror incasari sa mearga catre victimele cutremurului. Insa, Romania comunista ii interzice intrarea in tara si dirijarea orchestrelor romanesti.
Revine in 1990 si se opreste la Cluj cu masina plina de cele mai necesare lucruri, de la partituri pana la garnituri pentru instrumente si tot ceea ce ar mai fi avut nevoie „orchestra lui”. Parte din impresionanta sa colectie de viori o daruieste muzicienilor romani talentati care se aflau la inceput de drum.
„Darnicia – pe care Goethe o numea „darul celor nobili” – era una dintre cele mai remarcabile trasaturi ale sale. […] Aceasta statornica pornire de a da – de a darui: de a se darui pe sine insusi – izvora din natura sa netrunchiata, care respingea orice meschinarie, inzestrata in tot ceea ce gandea si aborda cu o inclinatie spre ceva maret, precum si din statutul sau profesional.”
Maestrul Cristian Mandeal isi aminteste: O mare personalitate pe care am intalnit-o este Erich Bergel, pe care il socotesc ca fiind cel mai mare dirijor nascut pe acest teritoriu, care a avut si o cariera internationala stralucita. […] A propagat muzica lui Enescu pe toate meridianele lumii. A fost un dirijor de o enorma platforma, o formatie extrem de serioasa, cea mai traditionala scoala germana de muzica. […] A fost un mare muzicolog, a terminat „Arta fugii” care ramasese neterminata, de Bach, intr-o versiune orchestrata de el, intr-un mod extraordinar de fericit. Si astazi este cantata ca o lucrare de concert. In plus, pe vremea aceea, era socotit Dumnezeul baghetei romanesti, in anii 1960-75.
Ultimul mare concert si l-a dorit in Romania. Octombrie 1997. Erich Bergel dirijeaza la Ateneul Roman, „cu umbra mortii pe fata”, cum scria Romulus Rusan, Simfonia a IV-a de Bruckner in Mi bemol major.
Putine luni mai tarziu, pe o colina a Alpilor bavarezi, sub un cer negru de furtuna, in acordurile grandioase ale fugii finale, sase participanti pe care ii desemnase el insusi, isi luau ramas bun de la el… ramas bun pe viata, dar nu pe vesnicie…
http://www.societateamuzicala.ro/category/diverse/restitutio
