Pe urmă, într-o seară, era în 7 decembrie atunci, la ora 7, la o altă anchetă, mi-au cerut să spun de episcopi, şi mai ales de episcopul Dragomir. Şi eu nu puteam să spun. „Nu ştiu. Nu ştiu. Nu ştiu”. Şi mă tot băteau. De la ora 7 până la 10 m-a bătut un căpitan gras. Era aşezat pe masa de anchetă şi avea la bocanci nişte fier aşa, în colţuri, cu care mă lovea în fluierul picioarelor – se văd şi acum urmele. Mă bătea şi cu pumnii. Mi-a dat un pumn aşa de tare la urechea stângă, că atât am zis: „Nu mai aud cu urechea. Am simţit că a pocnit ceva şi nu mai aud cu o ureche”. Mă anchetau la etajul patru, la Ministerul de Interne – Ministerul de Interne era pe-atunci lângă Palatul Regal. Anchetatorul mi-a arătat Biserica Italiană, că era vizavi, şi m-a întrebat dacă eu cunosc biserica. Zic: „Da, o cunosc”. Nu erau perdelele trase. Fiind noapte, întuneric, se vedea. Şi s-a dus locotenentul-major care mă ancheta, anchetatorul meu, să tragă perdeaua. În momentul acela, celălalt anchetator, un căpitan, mi-a dat o lovitură aşa de puternică în piept, că am simţit că ceva a plesnit. Atât am spus: „Simt că a plesnit ceva în piept şi simt sânge în gură”.
Din ”Christus Vincit!” sau despre puterea credinței în închisorile comuniste
