Mi-e greu, din ce în ce mai greu să scriu despre „trecutul comunist”, despre victimele lui (într-un recensământ făcut între anii 1945-1989 la români), despre suferinţă, martiraj şi teroare, despre crimele politice, despre demnitatea deţinuţilor comunismului şi despre rezistenţă, despre ticăloşia celor ce au slujit sistemul represiv „de partid şi de stat”, impus prin PMR-PCR-Securitate (de la gardieni, miliţieni, securişti şi turnători, la judecători şi procurori, şi activişti în toate profesiile concentraţionare), despre faţa tragică, înspăimântătoare a „totalitarismului roşu”, sau despre prostituţia intelectuală a regimurilor Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Stau de o oră cu ochii în gol, în faţa tastelor „computerului personal” (care înlocuieşte hârtia de scris şi stiloul) şi ezit să încep să scriu, mă simt un „impostor”. De ce lasă atâta de dorit caracterul românilor? De unde atâta laşitate colectivă şi nesimţire (valabile şi azi, atotprezente)?
Am avut ocazia să mă întâlnesc, nesperat, cu mine însumi (cel ce am fost şi cel ce mai sunt azi), întârziind în spaţiul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, pe 28 şi 29 mai 2009 (în fiecare zi a plouat fără oprire, semn de penitenţă). Ceea ce au realizat Ana Blandiana şi Romulus Rusan din 1993 până azi e impresionant şi tulburător, fără ei n-ar fi existat acest loc de cultivare a memoriei (Consiliul Europei l-a nominalizat în primele trei locuri, după Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa). Cei doi scriitori şi-au sacrificat 16 ani din viaţă să definitiveze Memorialul (îl auzeam acum pe Romulus Rusan mărturisind că, în sfârşit, se va întoarce împăcat sufleteşte la masa de scris, după ce va pune la punct şi ultimele săli ale puşcăriei-muzeu şi va amenaja Cimitirul Săracilor sub formă de monument peisagistic dedicat memoriei morţilor din închisori, lagăre de muncă şi deportări).
Memorialul creat şi condus de Ana Blandiana e format din Muzeul care funcţionează în fosta închisoare stalinistă de la Sighet, şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISC), care funcţionează la Bucureşti (el fiind „laboratorul de creaţie” al Memorialului, director Romulus Rusan; are un departament de istorie orală, cu mii de ore de înregistrări cu supravieţuitori ai gulagului românesc şi martori ai evenimentelor din perioada 1945-1989, şi un departament editorial, care are şase colecţii, totalizând zeci de mii de pagini, intitulate: Analele Sighet, cu comunicări prezentate la simpozioanele anuale de istorie, Biblioteca Sighet, cu studii, analize, memorii privind perioada comunistă de la noi, Documente, care privesc istoria Europei de Est, apoi Istorie orală, în care a apărut anul acesta, de exemplu, Jurnalul Doinei Cornea, apoi Interval, Viaţa Cotidiană, Comemorări, Ora de istorie, în care a apărut Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România şi Recensământul populaţiei concentraţionare (1945-1989) de Romulus Rusan; şi două serii, Şcoala memoriei şi Adolescent; dar au apărut şi o serie de cărţi remarcabile în afara colecţiilor, semnate de Dennis Deletant sau Vladimir Bukovski). În plus, au loc întruniri ştiinţifice – simpozioane anuale de la Memorialul din Sighetu Marmaţiei, la care au fost puşi faţă în faţă istorici din România şi din întreaga lume cu foşti deţinuţi politici din ţările Europei de Est, şi e organizată tot anual „Şcoala de Vară” (cursuri cu elevi între 14 şi 18 ani la care sunt invitaţi istorici, analişti politici, lideri de opinie, scriitori, specialişti; conferinţele lor apar în volume intitulate Şcoala memoriei). Totodată, de Ziua Înălţării (a Eroilor) are loc o manifestare intitulată „Ziua Porţilor Deschise” – într-o asemenea zi am ajuns eu la Sighet, anul acesta, dar nu invitat de Fundaţia Academia Civică a scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan… Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei le va face cunoscută şi generaţiilor postcomuniste cumpăna comunistă trăită de poporul român… Muzeul Memorialului are 50 de săli de expunere ale represiunii comuniste din România şi ale rezistenţei (a fost uimitor pentru mine să descopăr câţi scriitori au fost întemniţaţi şi m-am bucurat nespus că marele scriitor-disident Paul Goma e scos în evidenţă între victimele comunismului, prezentat separat şi cu cărţi ale sale aici; de curiozitate, vă redau o fotografie a panoului dedicat lui), apoi un copleşitor Spaţiu de reculegere şi rugăciune (arhitect, Radu Mihăilescu), cu 23.000 de nume de victime ale comunismului „săpate cu dalta” în marmură, apoi un Cortegiu al sacrificaţilor (grup statuar de Aurel Vlad), şi Cimitirul Săracilor, la 2,5 kilometri distanţă de Sighet, pe şoseaua spre Satu Mare. Am insistat asupra acestui Memorial, să le aduc de aici un omagiu Anei Blandiana şi lui Romulus Rusan. Anul acesta, pe 28 mai, de Ziua Înălţării Domnului şi Ziua Porţilor Deschise (manifestare condusă de Romulus Rusan; Ana Blandiana era la Berlin, unde a vorbit despre perioada comunistă din România) de la Memorialul Sighet au participat şi reprezentanţi ai românilor din Bucovina de Nord, care au evocat necondamnatul masacru de la Fântâna Albă, şi au fost vernisate două expoziţii legate de „50 de ani de la procesul şi execuţia membrilor grupului de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu” (cu fotografii şi film documentar) şi „60 de ani de la începuturile colectivizării”, cu lansarea unei cărţi despre colectivizarea din Maramureş semnată de Gh. M. Bârlea şi R. Furtos şi a unui audiobook (CD) cu mărturii de istorie orală din arhiva Memorialului. A avut loc şi un serviciu religios la Cimitirul Săracilor (numeroşilor participanţilor li s-a dat la intrare o lumânare şi un colac mare) şi a fost sfinţită o troiţă închinată ţăranilor, victime ale comunismului (urmate de un „prânz comun”, o pomană la Muzeul Satului din Sighetu Marmaţiei, cu palincă şi miel la proţap).
A doua zi, vineri, 29 mai, în cadrul aceleiaşi Zile a Porţilor Deschise a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, la Sighet, sub egida Fundaţiei Academia Civică, a avut loc prima ediţie a Colocviilor universitare Pro Memoria, patronate de Universitatea de Nord din Baia Mare (susţinută de Consiliul Judeţean Maramureş), proiect coordonat de George Achim şi Crina Bud. Tema colocviului: Comunismul în oglinda celor 20 de ani. Am fost invitat la acest colocviu (şi nu la conferinţele „Şcolii de Vară”, care se organizează din 1998 şi au alt statut) de către scriitorul George Achim, critic şi istoric literar, fost senator PNŢCD, azi universitar la Viena. Îmi doream demult să văd şi să conştientizez importanţa existenţei acestui Memorial, „trecutul comunist” amestecându-se cu prezentul, dramatic, la nivel subtil – ştiind că nici după 20 de ani de la prăbuşirea comunismului n-am reuşit să ne anulăm frustrările şi să ne desprindem de mentalităţile „retro”, că uitând experienţa servituţilor comunismului le retrăim şi azi. Am avut acum norocul că George Achim şi-a amintit de mine, că am fost şi eu un martor incomod al comunismului (unul rămas în anonimat, e adevărat, care nu a tras nici sforile postcomuniste ale recunoaşterii publice, necerând nici măcar un certificat de revoluţionar, nici sforile valorificării „disidenţei” după criterii discutabile, de gaşcă, prin ridicarea selectivă în slăvi a unor nume duplicitare, colaboraţioniste, în manuale sau în Raportul prezidenţial de condamnare a comunismului, sau prin cărţi ale străinilor despre comunismul românesc şi oponenţii lui – că a devenit o afacere imorală şi asta). Vorba universitarei Crina Bud, „trecutul se dovedeşte a fi în continuare imprevizibil”… În sala de conferinţe a Memorialului, pe fundal scrie mare: „Atunci când Justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie (Ana Blandiana)”. Colocviile universitare Pro Memoria au fost deschise (în faţa unei săli pline cu zeci de studenţi şi foşti deţinuţi politici) de Romulus Rusan, care ne-a amintit că închisoarea politică de la Sighet a fost iniţial o închisoare de drept comun şi că atunci când a preluat-o, în 1993, să o transforme în Memorial, era o clădire imundă, restaurarea făcându-se şi cu bani din exil ai foştilor deţinuţi politici. Activitatea Memorialului a început cu înregistrările orale, „fiindcă dispăreau victimele comunismului dintre noi”, şi cu cercetările istorice… După 20 de ani? Istoria României este facultativă la examenul de bacalaureat. Iar cărţilor editate de CISC din cadrul Memorialului, intitulate Şcoala memoriei, li se refuză „descrierea zecimală” (descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale) şi nu pot intra în bibliotecile publice! Prin Ioana Boca şi Răzvan Ionescu, să reţin doar două nume din cele şase pomenite în program, au fost prezentaţi aici, pe scurt, cei 15 ani de cercetare asupra comunismului (prin Centrul de Cercetare asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet). Apoi, Teodor Stanca, fost deţinut politic timişorean, a atras atenţia că, după 20 de ani de la Revoluţie, „comunismul se manifestă în mentalităţi, influenţează viaţa politică şi socială” şi ne-a amintit ce spunea Petre Ţuţea (citat pe o carte poştală editată de AFDPR Timiş şi intitulată Lingăii), filosofic: „Turnătorul este bestia umană care împinge instinctul conservării dincolo de limita necesităţii”.
Primul invitat la aceste Colocvii universitare Pro Memoria a fost Călin-Andrei Mihăilescu, universitar la Ontario-Canada (din ceea ce am reţinut, cu adaosuri ale mele): „am plecat acum 20 de ani şi ceva” din România, Memorialul Sighet e unic, un muzeu al bunului-simţ, el are copyright pe suferinţa românească – oare de aceea e Sighetul izolat? A fost demonetizat trecutul şi datorită funcţiei securistice a culturii româneşti. Azi, e dezinteres total faţă de trecutul comunist, trăim în plin narcisism (o boală veche autohtonă) – de aceea România nu există în Occident. Experienţa carcerală nu poate fi înţeleasă şi cel mai rău e să o banalizăm. Situaţia colaboratorului cu Securitatea pe cine mai interesează? Dar elogiile aduse victimelor comunismului? Voi, tinerii aflaţi în sală aici, trăiţi după principiile plăcerii – tinerii din timpul comunismului trăiau după principiile durerii. Cum să ai o disciplină a durerii, fără să transformi o Românie întreagă în victimă? Istoria se banalizează foarte repede (America nu vrea să audă de istorie). Să ne concentrăm pe tragediile acestui popor, sacrificiul aruncă murdăria din societate. Cei sacrificaţi de comunism au fost aleşi să fie sacrificaţi. Mult mai puţini (1 din 50) au fost informatori decât am crezut (deşi era plan de îndeplinit). Să vorbim despre ruşinea imoralităţii? De personajele şantajabile? În lumea carcerală s-au aflat cei mai buni români la inimă, comunismul şi-a tocat elitele. Inamicul numărul 1 în comunism, frica. Victimele comunismului sunt cei învinşi. Securitatea e cu un pas înaintea societăţii (masă de manevră). Vorbim de trecutul Securităţii, dar funcţia securistică uneşte România…
După ce a fost aclamat Călin-Andrei Mihăilescu, moderatorul primei ediţii a Colocviilor universitare Pro Memoria, Crina Bud mi-a dat mie cuvântul… Am venit nebărbierit, am considerat că sunt într-un memorial al victimelor comunismului (fostă închisoare politică) în care contează şi starea sufletească în care te afli şi respectul datorat suferinţei care a sfinţit acest loc. Am început prin a-i lăuda pe cei doi scriitori fondatori ai Memorialului, soţii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, şi a sublinia că, venind pentru prima oară spre Sighetu Marmaţiei, am trecut prin Aiud, şi soţia, prozatoarea Doina Popa, mi-a reamintit că tatăl ei a fost acolo deţinut politic şapte ani (brusc, sala a aplaudat-o, iar soţiei i-au dat lacrimile). Totodată, le-am citit celor tineri din sală un citat (pus pe perete cu litere de-o şchioapă, în spatele meu) din Aleksandr Soljeniţîn: «Iată de ce aceste generaţii postcomuniste cresc indiferente, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare. Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară»… Conferinţa mea poartă un nume surprinzător: Sunt un produs al comunismului. Voi reveni.
de Liviu Ioan Stoiciu
articol preluat din www.centrul-cultural-pitesti.ro
