Rodica Palade: O necesară lecție de istorie
Istoria nu este doar acea disciplină școlară care include un ansamblu de cunoștințe referitoare la o succesiune de evenimente, petrecute într-un trecut, cu care avem prea puțin a face.
Istoria nu este doar înșiruirea cronologică a unor fapte, bătălii, domnitori, date calendaristice etc., lucrurile astea care, de obicei, dau de furcă elevilor până într-acolo încât mulți termină școala cu convingerea că nu știu istorie, pentru că memoria nu le e bună. Într-un fel, chiar au dreptate.
Memoria nu le e bună, pentru că istoria înseamnă și altceva: înseamnă chiar accesul la memorie, la memoria oamenilor, la mărturiile lor, privind faptele trăite de ei sau pe care au fost siliți să le trăiască.
Istoria înseamnă și apropierea cât mai directă de întâmplări din trecut, care se face de obicei prin povestirile spuse în familie, întâmplări eroice, fabuloase, așa cum citim în mod curent doar în romane.
Povestirile celor care au trăit direct evenimentele sunt încărcate inevitabil de o emoție intensă și, ascultându-le/citindu-le, coarda sensibilă a oricărui receptor începe să vibreze. Este lucrul pe care l-a înțeles cel mai bine micul colectiv condus de Ana Blandiana și Romulus Rusan, adunat în jurul Academiei Civice.
De aproape 20 de ani, cei doi înregistrează, editează și tipăresc în volum mărturiile celor care au fost victime ale comunismului. Recent, în colecția „Interval” a Fundației Academia Civică a apărut o astfel de mărturie, cea a Dorinei Potârcă: „Amintirile unui «element dubios»”.
De pe coperta cărții te privește o femeie tânără, de o rară frumusețe și distincție. Ea este „elementul dubios”.
În viziunea, desigur, a organelor comuniste, puse să distrugă nu doar elita politică și intelectuală a țării în teribila închisoare de la Sighetul Marmației, dar și pe toți cei care, în calitate de rude doar, reprezentau o… amenințare.
Așa se face că în noaptea de 14/15 aprilie 1952 au fost ridicați din casele lor numeroși membri ai familiilor demnitarilor arestați în anii anteriori. Dorina Potârcă a trecut prin calvarul urmăririi, perchezițiilor, al evacuării intempestive din casă și, în cele din urmă, al detenției și al reeducării prin muncă, „plătind” astfel pentru vina de a fi fost soția fostului ministru țărănist al Agriculturii Virgil Potârcă.
Nu întâmplător, autoarea jurnalului și protagonista acestei teribile experiențe alege un motto din „Amintiri din casa morților” a lui Dostoievski.
Mărturia ei se referă atât la epicul tragediei – viața în celulele mizere, sclavia în frig sau căldură, mizeria greu de imaginat în care își duc zilele deținutele, micile lor bucurii –, toate împărtășite cu colegele ei de recluziune, cât și la imensa surpare sufletească pe care ea o trăiește cu gândul la familie și-n primul rând la cei doi copii, de 9 și de 13 ani, rămași singuri, fără ocrotire.
Purtată dintr-un lagăr de muncă în altul, Dorina Potârcă „învață” alături de celelalte deținute ritualica perchezițiilor, a pedepselor absurde, a chinurilor ce par născocite de o minte diabolică: „800 de femei strigau «Apă, apă!» .
Ni s-au adus în cele din urmă două butoaie cu apă clocită, cu mormoloci în ea”. Sau: „De ziua mea (6 iulie), eram de jurnă, să cărăm tineta, împreună cu Miny Vlasiu. (…) A fost cea mai oribilă tinetă scoasă afară, plină ochi cu un strat de viermi care colcăiau pe deasupra”.
Eliberată după doi ani, tânăra femeie ajunge în Gulagul mai larg care devenise între timp întreaga țară. „Să ucid trecutul?”, se întreabă la sfârșitul mărturiei sale Dorina Potârcă.
Nu, povestea acestui trecut, spusă de cea care l-a trăit, nu este o filă de istorie oarecare. Ea este chiar memoria noastră, fără de care, ca neam, nu am putea trăi.
Rodica PALADE