Am văzut pentru prima oară închisoarea de la Sighet în 1992, în timpul campaniei electorale a lui Emil Constantinescu pentru alegerile prezidențiale din acel an. O clădire dezafectată, imensă și înspăimântătoare, aflată chiar în centrul orașului, vecină cu tribunalul, așa cum era „cerința” în Imperiul Austro-Ungar, pe vremea căruia aceasta fusese construită.
Aici – la granița cu URSS, și deloc întâmplător aici, cum se știe, dar oare se știe îndeajuns? – a fost întemnițată și lichidată, în condiții de o rară atrocitate, toată elita politică și culturală a României, la scurt timp după ce comuniștii au ocupat țara.
În 1993, în ianuarie, Ana Blandiana susținea la Strasbourg, în Consiliul Europei, în care România nu era încă admisă din cauza mineriadelor, o pledoarie prin care solicita înaltului for sprijinul ca închisoarea de la Sighet să fie transformată într-un memorial.
Chiar în același an, avea loc în închisoare deschiderea primului simpozion al Academiei Civice, „De la adevărul istoric la judecata istoriei”, într-un decor ce amintea mai curând de „zona” lui Tarcovski: luminatorul imens, cu geamuri sparte, prin care pătrundeau crâmpeie de cer albastru, în contrast cu pereții murdari și dărăpănați, uși mâncate și într-o rână, gratii ruginite, resturi de tot felul și un praf atoatestăpânitor.
Până în ultima clipă, echipa minusculă a Academiei Civice strânsese sisific praful de pe jos, punând într-un colț, spre a îmblânzi locul, un buchet uriaș cu flori de câmp. Ideea de a face din acel spațiu un muzeu le-a părut multora atunci, o himeră.
Era suficient să-i vezi pe cei doi, Ana Blandiana și Romulus Rusan, însoțiți doar de o mână de oameni, de un entuziasm nebunesc, ca să nu te gândești la „inconștiența” lor de a voi să transforme un monstru delabrat, căruia îți era imposibil să crezi că cineva îi va găsi vreodată sensul, într-un spațiu muzeal.
Suntem în iarna anului 2011: în România poți aduna puține, foarte puține lucruri bine făcute în cei peste 20 de ani trecuți de la Revoluția din 1989. Primul dintre ele, al doilea nu-mi vine în minte, este Memorialul de la Sighet, care a împlinit 18 ani, o instituție unică nu doar în țara noastră, ci și în Europa.
Aici nu este doar un muzeu al victimelor comunismului, pe care, străbătându-l sală cu sală, până în curtea amenajată ca Spațiu de reculegere, ai ocazia să urmărești, să înțelegi și să simți ce a însemnat orânduirea impusă cu forța unor popoare.
Aici, începând cu 1998, funcționează an de an Şcoala de Vară, unde peste o sută de elevi, în ultima perioadă și profesori de istorie, au ocazia să afle de la personalități de prim rang, din țară și străinătate, dar și de la victime, adevărul despre un regim ale cărui mutilări încă le resimțim.
Simpozioane, mese rotunde, o istorie orală alcătuită din mii de ore de înregistrări și alte mii de pagini scrise adunate în volume, expoziții itinerante; iată, pe scurt, activitatea Memorialului pe lângă care activează Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului. Totul datorat dedicației neobosite a doi oameni – Ana Blandiana și Romulus Rusan.
Sigur, de la București la Sighet se ajunge greu, se pare că mai greu decât de la Praga, Varșovia sau Berlin, altfel nu-ți poți explica de ce în România este deplâns periodic faptul că „nu avem și noi un muzeu al comunismului”, în vreme ce personalități și universități străine scriu și studiază despre Memorial unicat de la Sighet.
Rodica Palade
