Ținut strâns de brațe, am fost condus într-o încăpere în care m-a izbit o căldură înăbușitoare. Abia acum mi s-a permis să-mi scot ochelarii. Mă aflam înaintea unui birou, încărcat cu hârțoage, din spatele căruia, așezat pe un scaun, mă privea un plutonier. Mi-a cerut să-mi golesc buzunarele, mi-a luat un interogatoriu de rutină – numele, data, locul nașterii –, s-a ridicat de pe scaun, a ocolit biroul și s-a apropiat de mine.
– Dezbracă-te și descalță-te, a zis.
Am rămas în chiloți.
– Dă-i jos!
Ce-o fi crezut că ascund, nu înțelegeam. I-am dat jos. A urmat un șir de comenzi, pe care le-am executat cu stângăcie și cu o acută senzație de degradare, sub supravegherea lui de un profesionalism impecabil:
– Cască gura! Saltă coaiele! Întoarce-te cu spatele! Apleacă-te! Crăcănează picioarele!
Asta era. Totuși, percheziția încă nu se terminase. A luat pantofii, unul câte unul, i-a întors cu talpa în sus, i-a scuturat și, cu un clește lucios, pe care l-a căutat îndelung printre dosare, le-a smuls blacheurile, cu destulă dificultate. Era plutonier, nu cizmar. Pe urmă s-a apucat să controleze îmbrăcămintea. Într-un buzunar al hainei a găsit o cheie, uitată acolo.
– Ce-i asta?
Am ridicat din umeri.
– Nu ți-am spus să o lași acasă? a izbucnit mutul.
Erau cele dintâi cuvinte pe care le auzeam din gura lui. A înhățat cheia – cheie de broască, mare, grea –, a strâns-o în palmă și m-a pocnit cu toată puterea în frunte. Atunci am descoperit, în modul cel mai direct posibil, cum funcționează mintea unui securist. Între creierul și pumnul lui distanța era inexistentă. După ce m-am îmbrăcat, plutonierul mi-a luat paltonul, cureaua de la pantaloni, cravata, fularul, mănușile, șireturile de la pantofi, le-a așezat peste scrisorile din valiză și a întocmit un proces verbal de predare-primire. În timp ce semnam, a constatat surprins:
– Ăsta își scrie numele pe litere.
A scos capul pe ușă și a chemat un gardian. Acela, îmbrăcat în uniformă, dar cu pisici în picioare, o încălțăminte de pâslă, silențioasă, mi-a pus ochelarii și, luându-mă de braț, m-a ghidat pe două rânduri de scări la subsolul închisorii.
(…)
Deșteptarea se dădea la ora 5 dimineața. Până la 6 se executa programul. Eram scoși cu aparatul pe ochi, fiecare celulă separat, cu locatarii ei mergând în șir indian, arestatul din față purtând cu amândouă mâinile, grijuliu, ca pe un trofeu de inestimabilă valoare, oala de noapte. La spălătorul din fundul culoarului, cu o singură chiuvetă și câteva closete turcești, fără uși, ni se acordau două, trei minute pentru igiena personală, sub privirea atentă a gardianului, care ne zorea necontenit:
– Hai, repede! Mai repede!
Ceremonialul se repeta seara, înainte de culcare, după același tipic. Paznicii noștri se aflau întotdeauna în criză de timp, consecință firească a monstruoasei lor indecențe.
La întoarcerea în celulă, primeam o găleată cu apă și o cârpă de șters pe jos.
(…) Pe la 7-7.30 sosea micul dejun. Cafeaua era o apă ceva mai colorată decât lăturile din găleata de spălat pe jos și, e de presupus, mai dulce decât acelea. O primeam în căni de tablă, de tip cazon; ca și oala de noapte, ele făceau parte din inventarul celulei. O sută douăzeci și cinci de grame de pâine neagră completau spălătura cu gust și miros grețos, de bromură de potasiu. Zgomotele ce anunțau masa de prânz începeau pe culoarul secției în jurul orei 13. Până ajungeau în dreptul nostru puteai să leșini de foame. Ciorba de murături alterna cu aceea de cartofi. Doar cina era mai consistentă. Venea la 6 seara și consta într-un castron de arpacaș, fasole sau paste făinoase. La orele 22 se auzeau bătăi în ușa fiecărei celule și strigătul autoritar al subofițerului de serviciu:
– Stingerea!
Nu se stingea nimic. Dormeam cu lumina aprinsă, cu ochii în bec, de cele mai multe ori, pentru că regulamentul nu permitea să ne culcăm decât cu fața în sus sau îndreptată spre ușă, fiind obligați să ne ținem mâinile tot timpul la vedere, deasupra păturii. Orice abatere de la acest canon se pedepsea cu izolare, ceea ce însemna celulă fără pat și lipsire de hrană. Era o infracțiune la fel de gravă ca încercarea de a te întinde pe pat, în timpul zilei. Supravegherea se făcea prin vizor, o gaură în ușă, la înălțimea privirii gardianului, deasupra deschizăturii dreptunghiulare prin care ni se dădea mâncarea, prevăzută cu o clapă ce se ridica și cădea la loc din două în două minute, cât dura plimbarea gardianului de la un capăt la altul al culoarului și înapoi. Între ridicare și cădere se zărea ochiul paznicului fixându-ne curios și clipind. În limbajul nediscriminat al pușcăriei, și vizorul, și deschizătura cu oblon se chemau vizetă. Programul se respecta cu strictețe.
(…) Principala activitate a zilei era ancheta. În cazul meu ea se desfășura într-o cameră de la etaj, spațioasă, de la fereastra căreia, plasată foarte sus, chiar sub tavanul înalt, și protejată de gratii și sârmă, se ghicea în anumite zile luminoase Palatul telefoanelor. Anchetatorul meu era locotenentul-major de securitate Constantin Voicu.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011
