Fusesem arestat de acasă, cu puțin timp înainte de miezul nopții. Doi inși în paltoane negre m-au somat să deschid ușa, „în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înțeles nimic și au purces la o percheziție sumară. Au răscolit câteva lucruri și s-au oprit, spre surprinderea mea și a soției mele, asupra celor mai nevinovate cărți din bibliotecă: Fire de iarbă de Walt Whitman, Sonetele lui Shakespeare și o biografie a lui Nietzsche, volum legat în piele, împrumutat de la Catrinel, nevasta unui prieten. Credeam că e vorba de interes pur intelectual, dar nu era așa.
– Se confiscă, a zis unul dintre ei, cu o cicatrice urâtă pe buza de sus și care părea comunicativ, în comparație cu însoțitorul său, ce putea fi luat drept mut.
Mi-a cerut să scriu pe pagina de gardă a fiecărei cărți un soi de autograf, pe care mi l-a dictat ca la școală: „Găsită la mine în timpul percheziției.” M-a învățat apoi să pun data și să semnez. Am semnat clar, citeț, fără prescurtări sau înflorituri. Vorbărețul a verificat și a râs:
– Ia te uită la el! Nici să se iscălească nu știe.
Au luat cărțile și le-au strecurat în geantă. Probabil că aveau nevoie de o justificare în fața șefilor, de o dovadă materială a periculoasei lor acțiuni din noaptea aceea.
– Da’ scrisorile unde le ții?
Aveam o valiză cu corespondență de familie și cu scrisori primite de la prieteni, ce rămăsese încă din studenție la un coleg de facultate, Alexandru Rogoz. Și-au notat adresa și am coborât. În stradă ne aștepta o Volga neagră, vehicul sovietic îndrăgit de Securitate, model de eleganță automobilistică al epocii. Ningea abundent și liniștit, cu fulgi mari, lipiți între ei de aerul umed și cald, Calea Victoriei se acoperise cu o suprafață curată, strălucitoare, neatinsă de pași pe trotuarul pustiu, lumina slabă a lămpilor colora zăpada în tonuri de roșu. (…)
Cei doi n-au scos o vorbă și m-au împins pe gangul de ieșire. În stradă, când am urcat în mașină, vorbărețul a comandat:
– Pune-i aparatul.
Celălalt, mutul, a scos din buzunarul paltonului niște ochelari, cu elastic în loc de brațe, și mi i-a potrivit pe ochi. Nu aveau lentile, ci două rotocoale de tablă. Ultima imagine a libertății, rămasă fixată pe retină, a fost albul pufos, umed, imaculat al ninsorii în noaptea de iarnă. Automobilul a pornit lin, ca sania pe pârtie, a cotit pe diverse străzi, pentru a nu-mi da seama încotro mergem, apoi a urcat ușor un deal la capătul căruia șoferul a claxonat. Ajunsese, probabil, în fața unei porți. S-au auzit glasuri, după care am înaintat din nou, motorul s-a oprit și am coborât.
Din Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înțelesul tuturor, Fundația Academia Civică, 2011
