Ulrich Burger, Misiunea Ethridge în România

Notă asupra convorbirii dintre dl Mark Ethridge si dl Petru Groza (Frontul Plugarilor), prim-ministru

După obişnuitele schimburi de complimente, dl Ethridge a explicat dlui Groza motivul şi esenţa misiunii sale în Bulgaria şi România şi a remarcat că întreaga problemă ar putea fi rezumată la două întrebări. Prima: dacă actualul guvern era larg reprezentativ pentru toate grupările democratice, în sensul Yalta, şi a doua: dacă atmosfera politică era astfel încât să permită alegeri libere. În legătură cu prima întrebare era important să înţeleagă alegaţia care se face în mod frecvent că guvernul Groza a fost impus poporului român după vizita lui Vîşinski aici şi că este ţinut la putere numai cu sprijin rusesc. De asemenea, s-a afirmat frecvent că guvernul era dominat de Partidul Comunist şi că urmărea un program larg de terorism politic.

Domnul Ethridge a continuat spunând că a auzit că conducerea armatei a fost preluată de Partidul Comunist. La această afirmaţie dl Groza a răspuns că a urmărit cu mare interes evenimentele de la Potsdam şi Londra şi era perfect conştient de problema pe care România o crea Marilor Puteri. Îi era totuşi greu să înţeleagă termenul „guvern reprezentativ”, pe care-l credea folosit mult prea frecvent. Pentru el, această întrebare semăna cu cea pusă de Hamlet, adică „a fi sau a nu fi”, şi opinia sa despre guvern: era reprezentativ pentru că exista.

După ce a clarificat în acest mod poziţia sa, Groza a amintit că multe grupări diferite au luat parte la mişcarea de eliberare care a culminat cu lovitura de stat de la 23 august 1944 si că multe dintre acestea au pretins credit deplin pentru succesul mişcării. El însuşi a participat la aceasta, dar nu dorea să emită pretenţii ostentative. Multe din aceste grupări au acţionat condiţionat, adică vor sprijini mişcarea numai dacă aceasta le va îndeplini propriile programe. 

Dar cei care au acţionat necondiţionat au dorit să-şi asume răspunderea consecinţelor acestei mişcări. În cartea sa intitulată „În umbra celulei”, pe care a scris-o pe când era în închisoare, dl Groza a relatat unele amănunte despre lupta din interiorul mişcării de independenţă. În această perioadă dl Maniu s-a temut să participe la activitatea ilegală, pe când dl Groza de bunăvoie şi-a riscat întreaga sa situaţie. De fapt, în întreaga sa carieră publică dl Maniu a avut întotdeauna păreri condiţionate în politică. El a fost acela care l-a adus înapoi în ţară pe regele Carol al II-lea şi apoi, când s-a alăturat opoziţiei, i-a reproşat viaţa particulară.

În contrast cu această atitudine, membrii actualului guvern nu au acceptat niciodată funcţii sub regele Carol şi nu au dat niciodată atenţie vieţii sale particulare. Dl Groza însuşi a fost membru al cabinetului în timpul domniei regelui Ferdinand şi a cunoscut bine membrii familiei regale, dar după întoarcerea regelui Carol, a evitat să-l vadă. De numeroase ori în această perioadă dr. Lupu a venit ca mesager al Regelui Carol într-o încercare de a-l aduce pe Groza în guvern, dar el a rezistat tuturor tentaţiilor. Deşi a fost persecutat de multe ori şi a fost dat în judecată de guvern în mai multe rânduri, Groza a refuzat întotdeauna asistenţă juridică şi şi-a pledat cu succes cauzele, până la lovitura de stat de la 23 august. El a păstrat o atitudine necondiţionată şi fără compromisuri faţă de guvernul Regelui şi a evitat Bucureştiul şi viaţa publică timp de 17 ani. Ca ministru, acum 27 ani, el era cel mai tânăr membru al cabinetului, ultima dată a fost ministru în 1927. În acel timp, totuşi, a părăsit Bucureştiul pentru că şi-a dat seama că vechile idei ale guvernelor româneşti urmau să se piardă mai devreme sau mai târziu. Atunci s-a retras la locuiinţa sa, la nord de Carpaţi, şi nu a revenit în Bucureşti până nu a fost adus aici de poliţia secretă. Puţin mai târziu a fost din nou în Bucureşti cu dl Constantinescu-Iaşi într-o misiune ilegală. 

Continuându-şi remarcile autobiografice, dl Groza a amintit că toate partidele politice au dorit ca Groza să intre în guvern, încă cu 15 luni în urmă şi el a fost de acord cu condiţia să i se dea o funcţie de mică responsabilitate. El însuşi nu dorea să joace un rol de martir. El era descendent din dacii liberi din podgoriile pre-romane şi ar dori să trăiască mai mult în casa strămoşilor săi la Deva, decât în Bucureşti. De fapt, a trebuit să admită că şi el a intrat condiţionat în guvern. Admira foarte mult martirii, dar nu dorea să fie unul dintre ei. Condiţia sa la intrarea în mişcare a fost că lui îi plăcea foarte mult viaţa şi, deşi ura guvernului numai succese, nu dorea câtuşi de puţin să aibă o funcţie de răspundere. Revenind în final la efect, dl Groza şi-a exprimat părerea că guvernul său era mult mai reprezentativ acum decât oricare dintre cele anterioare. Când diferitele partide şi-au trimis reprezentanţii la Deva să-l îndemne să vină la Bucureşti, le-a spus că nu dorea să intre în partidele lor pentru că avea unul al său. Totuşi, dacă ar trebui să aleagă între socialişti şi comunişti, desigur i-ar alege pe cei din urmă. Internaţionala a Doua era mult mai bătrână decât Internaţionala Întâi şi, dacă ar trebui să trateze cu o doamnă, mai degrabă ar trata cu cea tânără. 

Groza a amintit că în timpul diferitelor crize din ultimele 15 luni a venit des la Bucureşti pentru a ajuta la îndreptarea situaţiei. El a reuşit să facă pace în guvernul gen. Sănătescu pentru ca după o lună să-l vadă căzând. A venit apoi să ocupe o funcţie în guvernul gen. Rădescu, dar a aflat că sfaturilor sale li s-a dat puţină atenţie şi era pe punctul de a se întoarce acasă. Gen. Rădescu era ofiţer de cavalerie şi insista să rămână pe cal tot timpul, pe când Groza prefera să meargă pe jos. Când Rădescu, în sfârşit, a căzut de pe cal, toate partidele l-au rugat pe Groza să formeze un guvern şi, în final, el a acceptat să-şi sacrifice interesele sale majore, pentru a prelua situaţia după ce fusese chemat la Palat de câteva ori pe zi.

În ceea ce priveşte refuzul dlui Maniu de a face parte din guvernul său, dl Groza a spus că acesta preferase să rămână în afara guvernului pentru că era prea bătrân. De fapt, ştie din experienţă că dl Maniu a fost întotdeauna evaziv când s-a pus problema asumării răspunderii într-o criză dificilă. Oricum, dl Groza a format guvernul numai după rugăminţi repetate din partea Palatului şi a tuturor partidelor politice. El nu l-a cunoscut pe Vîşinski înainte de venirea acestuia la Bucureşti şi nu a avut relaţii cu alte guverne străine. A fost firesc să-l aleagă pentru funcţie pentru că fusese deja vicepremier în două cabinete anterioare. În timp ce toate partidele încercau să-i cânte în strună lui Vîşinski în timpul vizitei, Groza însuşi a stat deoparte.

Începând cu 6 martie, totuşi, realizările guvernului sunt considerabile: nu au fost greve, nu agitaţie şi nu au fost tulburări până la demonstraţia din 8 noiembrie, şi chiar aceea a avut loc într-un stil de operetă. Oamenii nu fac revoluţie cu stomacul plin. Ca rezultat al demonstraţiei au murit 9 sau 10 oameni, majoritatea fiind muncitori. Marea masă a cetăţenilor Bucureştiului trăiesc foarte bine şi era misiunea dlui Groza să vegheze ca teatrele şi restaurantele să fie pline.

În concluzie i-a amintit dlui Ethridge de marea responsabilitate pe care o avea, deoarece raportul său, dacă ar fi insuficient documentat, ar putea avea efecte fatale pentru România. El l-a asigurat pe dl Ethridge că guvernul său nu era în nici un caz la putere împotriva voinţei poporului şi i-a amintit încă o dată că nu au fost vărsări de sânge, că au fost eliminaţi criminalii de război şi că el însuşi făcea tot ce-i sta în putere să corecteze greşelile care s-au făcut.

 

Fragment din cartea „MISIUNEA ETHRIDGE ÎN ROMÂNIA”, de Ulrich Burger,  Fundaţia Academia Civică, 2002, colecţia „Documente”, nr. 6, editor Romulus Rusan (paginile 142–145)