Totuşi, puterile occidentale au făcut câteva greşeli care l-au ajutat pe Stalin să-şi impună politica. Va fi sarcina istoricilor să ordoneze aceste greşeli şi urmările acestora în toată amploarea lor. În cadrul acestei lucrări se va încerca stabilirea greutăţii factorilor care au influenţat politica externă a SUA. Este de necontestat că lipsa unei strategii americane, pentru împiedicarea ambiţiilor politice ale URSS în Europa de Est, a favorizat în mare măsură realizarea politicii sovietice. Părerea larg răspândită în Departamentul de Stat, că România oricum va cădea în timpul războiului în zona de influenţă a URSS, a împiedicat de la început dezvoltarea unor concepţii în politica americană faţă de ambiţiile de putere ale URSS. La acestea s-a adăugat şi dorinţa lui Roosevelt de a evita orice conflict cu Stalin în timpul războiului, pentru a nu periclita îndeplinirea ţelului major al Aliaţilor – distrugerea maşinăriei de război a Germaniei. Urmarea a fost că i s-au făcut URSS concesii în probleme în care Washingtonul avea de fapt o alta părere. În consecinţă, nici nu a fost posibil ca SUA să adune experienţă în contactul atât de controversat cu partea adversă, privind zonele de conflict, aşa cum s-a întâmplat la negocierile de la Cairo sau Moscova în cursul anului 1944. La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că SUA priveau România şi Bulgaria ca inamici de război, pentru care nu merita să te implici. Atenţionările ambasadorului Harriman privind intenţiile sovieticilor au rămas fără răspuns. În plus, interesele economice ale SUA erau atât de neînsemnate în România şi Bulgaria, încât nu i-au făcut pe americani să adopte o altă politică.
În afară de aceasta, conducerile de la Londra şi Washington nu erau în stare să elaboreze o strategie comună pentru Europa de Sud-Est. Churchill prevedea mult mai clar intenţiile lui Stalin, decât era Roosevelt înclinat să creadă. Preşedintele american era sigur că Stalin se va lăsa integrat într-o nouă ordine mondială. Aceasta a fost o eroare care a avut urmări grave. Roosevelt şi consilierii săi intenţionau în mod evident să rezolve toate disputele la o conferinţă de pace, după sfârşitul războiului. La Yalta, preşedintele american a încercat să armonizeze două concepte: dreptul popoarelor la autodeterminare, care ţinea de un anume idealism, şi realităţile politice. Prin aceasta el spera ca, după înfrângerea lui Hitler, să pună bazele unei colaborări între puterile vestice şi Uniunea Sovietică. Premierul britanic vroia însă să le rezolve încă din timpul războiului cu conducerea sovietică, sau măcar să-şi constituie o bază de pornire mai avantajoasă pentru negocierile care aveau să urmeze. Amintim încă o dată în acest context propunerea lui Churchill de a ocupa Berlinul înaintea Armatei Roşii. Dar când britanicii au văzut că aliaţii americani nu cred aceste avertizări şi că nu vor să acţioneze din celelalte motive amintite, Churchill a acţionat din proprie iniţiativa. În octombrie 1944 a stabilit la Moscova gradul de influenţă în fiecare ţară, exprimat în procente. În acest fel a salvat, fără îndoiala, Grecia de comunism, dar a cedat România, Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia. În acest caz, este întemeiat reproşul că a cedat popoarele Europei de Est sovieticilor, în timp ce administraţiei americane i se poate reproşa lipsa de acţiune şi subestimarea, dacă nu chiar neajutorarea combinată cu fatalismul, faţă de intenţiile URSS. Acest reproş nu este însă valabil pentru reprezentanţii americani în locurile respective, gen. Crane şi Schuyler, care s-au implicat, în limita spaţiilor de acţiune, fără rezervă, în favoarea politicienilor din opoziţie. Churchill a acţionat, şi acest lucru ar trebui subliniat încă o dată, numai după ce s-a asigurat de mai multe ori că Roosevelt şi SUA nu vor iniţia nici un fel de măsuri menite a preveni înaintarea URSS în Europa.
Conducerea americana era însă confruntată în timpul războiului, dar şi după încetarea acestuia, cu o mulţime de probleme care trebuiau rezolvate. România şi Bulgaria se aflau mereu la sfârşitul listei. Acest reproş, că ar fi stabilit greşit priorităţile, este de înţeles din punctul de vedere subiectiv al românilor şi bulgarilor. Dar înfiinţarea Naţiunilor Unite şi situaţia problematică din Polonia au avut pentru SUA întotdeauna prioritate faţă de România şi Bulgaria. În măsura posibilităţilor, SUA au încercat, totuşi, să îmbunătăţească situaţia partidelor de opoziţie din aceste ţări. Singura încercare de înlăturare a guvernului Groza a fost întreprinsă la mijlocul lui august 1945, când Washingtonul a semnalat opoziţiei române şi Regelui acordul de a demite guvernul FND. Maniu ceruse acest lucru de mai multe săptămâni. Dar şi în acele zile, SUA au fost pasive şi nu au intervenit direct în evenimente. Dar împotriva poziţiei hotărâte a lui Molotov, care nu se lăsa impresionat de nici un fel de discuţie, nu se putea face mai nimic. Însă greşelile decisive care pot fi făcute responsabile pentru că s-a ajuns la această situaţie, fuseseră făcute încă din anii premergători, aşa încât orice iniţiativă în favoarea României, după martie 1945, ar fi fost, privind retrospectiv, fără perspective.
Astfel, rămâne până la urmă numai întrebarea dacă Europa de Sud-Est ar fi putut fi salvată de sovietizare. Deoarece propunerea lui Churchill de la conferinţa de la Teheran, ca trupele americane şi britanice să ocupe Europa de Sud-Est, a fost respinsă, pe fundalul debarcării din Normandia s-a deschis drum Armatei Roşii în sud-estul Europei. Liderii politici ai puterilor vestice ar fi trebuit atunci, în noiembrie 1943, să acorde părerilor politice prioritate faţă de cele pragmatice de ordin militar. Faptul că Roosevelt şi ofiţerii săi au respins acest lucru, se bazează mai ales pe considerentele militare, care au avut întâietate faţă de cele politice. De altfel, conducerea americană încerca să obţină şi o scurtare a războiului, pentru a-şi păstra cât mai mici propriile pierderi. Nu este decât parţial acceptabil să i se reproşeze SUA acest fapt, în toamna lui 1943, când se hotărau lucrurile, având în vedere celelalte condiţii-cadru ale politicii mondiale.
Schimbările de direcţie făcute de Roosevelt, ca şi greşelile făcute de el, nu au mai putut fi corectate de urmaşul sau, Truman. Însă Roosevelt nu-i cedase lui Stalin mari teritorii din Sud-Estul Europei ca urmare a unei strategii sau din alte motive politice. Truman nu a mai putut decât să apere zona puterilor occidentale în faţa altor încercări de extindere a influenţei URSS.
SUA au eşuat până la urmă din pricina contradicţiei dintre principiile sale politice teoretice, vizând introducerea democraţiei în Europa de Est, şi concepţiile de securitate politică ale lui Stalin. Conducerea SUA nu dispunea de mijloacele diplomatice pentru depăşirea acestei contradicţii, încât să-i poată impune Uniunii Sovietice propriile concepţii despre construirea unei societăţi democratice.
