Mihai Şora în dialog cu Luiza Palanciuc
Luiza Palanciuc : Iubite Domnule Mihai Sora, aţi revenit de la Sighet, unde a avut loc, zilele trecute, Şcoala de vară a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Cu ce impresii v-aţi întors din acele locuri?
Mihai Şora : Memorialul de la Sighet mi se pare o minune de organizare. Este absolut extraordinar ce se întâmplă acolo. întâi de toate, este impresionant pentru România, întrucât nu exista, la noi, o memorie a trecutului. Acest muzeu este, de fapt, o adevărată operă de pietate. Apoi, găsesc că devotamentul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan nu are precedent. Cel care „pune osul“ tare este Romulus Rusan, cum este şi normal: e mai vârtos, fiind bărbat; dar nu pot lipsi nici deschiderea şi lumina Anei Blandiana. De fapt, aceşti oameni fac un cuplu nemaipomenit. Nu cred să existe ceva asemănător în lumea noastră românească, cam haotică şi lipsită de o bună relaţie cu trecutul propriu. Fiind ei înşişi minunaţi, tot ce iese din mâinile lor este întru totul deosebit. Mă bucur nespus de mult că am putut să merg la Sighet.
LP : După cum ştiţi, Memorialul, ca şi tot ce se petrece acolo – de la întâlniri, şcoala de vară, la publicaţiile care apar cu sprijinul Fundaţiei Academia Civica – stau sub semnul unui gând al Anei Blandiana: „Atunci cândjustitia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singura poate să fie o formă de justiţie.“ Cum găsiţi această căutare în memorie?
MS : Da, ne aflam în faţa unei realităţi triste: suntem o ţară fără memorie. Tocmai de aceea muzeul acesta este important, iar căutarea în memorie salvatoare. Desigur, Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu sunt singuri: l-am întâlnit la Sighet şi pe Cicerone Ioniţoiu, care mi se pare a fi un personaj-simbol: fost deţinut politic, el este cel dintâi monograf al temniţelor romaneşti din anii comunismului. Trecutul şi-a pus pecetea, pas cu pas, pe figură şi pe fiinţa lui. Ca un miracol, el şi-a păstrat o vitalitate şi un optimism care nu este câtuşi de puţin inconştient, ci încărcat de o experienţă grea. Ca să vă puteţi da seama mai bine, gândiţi-vă doar la lucrul acesta: vorbele pot dispărea, nu, însă, şi figurile. Fiecare fiinţă devine aici, în orizontul marginal al privirii, o personalitate.
Este cu totul impresionant culoarul de portrete ale victimelor comunismului. Multe din aceste portrete vin din arhivele domnului Cicerone Ionitoiu; unele ne sunt chiar familiare: numai eu am descoperit cel puţin unsprezece figuri de care am fost foarte apropiat în acele vremuri. Nu poţi să treci indiferent prin locul acela.
LP : Şcoala de vară din acest an se afla deja la ediţia a nouă. Mulţi dîntre adolescenţii care au venit la Sighet cunoşteau locurile şi oamenii, unii fac parte şi din programul de constituire a unei istorii orale… Cum vi s-au părut aceşti copii?
MS : Ca impresie globală – minunaţi. Poate unii dîntre ei… mai minunaţi. Câţiva băieţi chiar m-au impresionat: au o anumită tăietura a gândului… Este, pe undeva, şi firesc să fie aşa. Mulţi au impresia că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Cu timpul, viaţa îi va şlefui, căci impetuozitatea aceasta este apanajul tinereţii. Mai ales la filosofi mă gândesc. Era acolo şi o timişoreancă foarte vioaie şi chiar îmi vine să mă mândresc: într-o anumită măsură, şi eu sunt timişorean.
LP : Anul acesta, au fost inaugurate săli noi în muzeu, între care cele consacrate rezistenţei prin cultură. Cum vi se par ele?
MS : Toate sălile sunt o operă de pietate, cum spuneam, şi, în acelaşi timp, alcătuite cu un mare profesionism, în respectul adevărului istoric. Nimic nu este în plus acolo, iar memoria ajunge să fie, astfel, exemplar restituita. Trebuie să vă imaginaţi: am sosit la Sighet într-o luni, cu un tren de noapte, după o călătorie de mai bine de zece ore. Lucrările se deschideau după-amiaza. Nu mai fusesem acolo şi, imediat ce am ajuns, m-am dus să văd muzeul. L-am străbătut de unul singur, câtva timp, şi m-au mişcat sobrietatea locului, conştiinţa profesională care domneşte în alcătuirea sălilor, spaţiile de reculegere. Apoi am urmat vizita ghidata şi explicaţiile lui Romulus Rusan, care deschideau întâlnirea noastră. Aşa am înţeles că reconstituirea aceasta are ceva simpatetic: este, practic, imposibil să nu intri pe firul istoriei, să nu fii atins de tot ce se afla în celulele fostei închisori. Pe aici au trecut oameni mari, aici s-a stins elita româniei. Nu putem fi indiferenţi la chinurile şi oroarea care au traversat acest loc.
LP : Muzeul este, în acelaşi timp, o operă în construcţie. în fiecare an sunt deschise săli noi – cum s-a întâmplat, de pildă, anul acesta, cu sala consacrata cronologiei războiului rece. Ce credeţi că ar mai trebui făcut?
MS : Pentru a răspunde la acesta întrebare, ar trebui să-mi pun problema potenţialului educativ al muzeului şi atunci să mă întorc în societatea româneasca: ea trebuie să-şi câştige un minimum de pietate faţă de nişte înaintaşi, fără de care noi, ceilalţi, n-am fi putut să ne bucurăm de viaţă. Poate că spun o vorbă mare acum, însă cred cu toată convingerea în acest muzeu şi în oamenii care trudesc în el: este o instituţie a memoriei pentru un popor care nu are memorie.
LP : Vă mulţumesc pentru tot şi vă dau întâlnire la ediţia următoare.
Notă
Interviu publicat în revista „Observator cultural“, nr. 74 [331], 27 iulie – 2 august 2006
