Valeria Sfichi: Adică un frate de-al lui (a lui Motrescu,n.n.) s-o căsătorit cu o fiică a unei surori de-a mele. O nepoată a mea. Și pentru asta am fost așa ca… nu ca rude, da’ o apropiere așa, mai… cunoscuți… da’n persoană nu-l cunoșteam. Și fratele celălalt al lui Motrescu era fugar, [Vasile] Motrescu. Dus în pădure și sigur că o venit și că o avut o legătură către familia lui. El ținea legătura cu familia de-acasă, cu mama lui, cu frații… Și o venit la noi și o zis dacă nu-l putem primi pe două-trei zile că… În 1955 … O stat o lună de zile la noi. După o lună, el totuși s-o dus la prietenul lui, dar într-o seară, așa mai pe ascuns, așa, cumva, mai… că el era un om înalt, s-o îmbrăcat cu haine pe el și soțul meu o fost înaintea lui la vreo zece, cincisprezece metri mai-nainte. Că știa unde îi prietenul. Și el în urma lui și s-o dus. S-o arătat aici… Da’ prietenul o fost stat fără copii, avea tată bătrân, copii de mult de tot… așa, nu vroia el să steie în pușcărie, nu te poți ascunde cu cela. Na, o trecut vreo câteva săptămâni și într-o seară la noi, atunci, în timpul cela nu se strângeau recoltele la arie, se strângeau acasă și venea batoza acasă. Treiera și venea acasă. Îți strângeai oameni și treierai acasă. Într-o seară când aveam chiar la treierat, erau oameni obosiți, era toată lumea acasă odată cu seara, luat atunci de oameni, așa, nici nu s-o observat. O intrat. O intrat în casă, o mers într-o cămară acolo, na, mi-o făcut semn. L-am primit. Apoi o povestit că o stat vreo două săptămâni pe câmp, prin păpușoaie, prin frig, da’ n-o mai putut sta și-o venit. Ne-am mai odihnit, atuncea o rămas la noi. O rămas la noi nu mai pot să spun cât, când o mai mers în pădure, când termina mâncarea venea… Timp de doi ani și jumătate. La urmă, acu n-o mai mers, aproape, o bucată de zile, așa, primăvara o venit prin martie și apoi n-o mai plecat până la arestare. …Doi ani și jumătate. N-o fost ușor, nu știu, tot timpul să fii încordat…
Daniel Popa: Dar știați ce v-așteaptă dacă era prins?
V. S.: Da’ cum să nu știm?
D. P.: Și nu v-a fost teamă?
V. S.: Cum a fi, cum a fi. Omul urăște politica asta, cum se spune, se zvonea că vin americanii și vin americanii și că nu mai e mult. Și nu știu ce… că o mers pe prietenie. Dar eu… noaptea când o fost… El avea o presimțire că nu se mai putea… “Gavril, zice, să știi că nu mai pot sta… unde plec nu știu.” Și ne-am culcat, ne-am pus în pat și deodată câinii latră tare, tare. Și când Gavril a ieșit afară l-or și arestat. Na, ne-or spus să ne îmbrăcăm bine. Nu ne-or bătut atunci. Nu ne-or făcut nici un rău… dacă recunoșteai… Atâta motiv… Dacă nu recunoșteai apăi, îți dădea. Dacă recunoșteai ceva… nuuu….
D. P.: Dar cum de-a aflat Securitatea că el se ascundea aici?
V. S.: A spus cineva care o văzut. Or pus pe cineva de o urmărit. … Și amu, când o fost arestat, de-aicea [ne-au dus] prima dată la Rădăuți. Dimineața ne-or dus la Suceava. Dar, cum am spus, ei aveau caiete informate de toate lucrurile, nu puteai s-ascunzi ceva. Dacă ascundeai ei te legau, da’ ei știau, tot știau. Eu nu pot să spun că am fost chinuiți, dacă n-ai fi recunoscut, apăi nu era bine… te chinuia.
D. P.: Cine v-a judecat?
V. S.: Apăi, nu pot să spun numele că nu știu…
D. P.: Dar de unde era completul de judecată?
V. S.: De la București.
D. P.: Ea un complet de judecată militar, da?
V. S.: Da, militar, de la București era procurorul și aieștia…
D. P.: Și acolo a fost toată lumea care era în legătură cu Motrescu?
V. S.: Da. da. O fost toată lumea și or dat voie… și aieștia care erau rude cu… doar mama lui Gavrilă, o fost și ea la judecată, la proces. I-o dat voie să fie. Și atunci când l-o întrebat pe bărbatul meu: “Ce te-a făcut să susții pe Motrescu în casă?” El o zis așa… o spus adevărul: – Pentru că am fost persecutat de asta… de stăpânire… … Un avocat care era acolo (el o spus că e un avocat, că noi n-am pus avocat. Ce avocat ne trebe’ nouă dacă suntem în mâinile lor acolo? Totuși s-o ridicat un avocat, acolo…) – Asta o fost așa, de politică. După aceea, o dată ce ne-or judecat, mi-or spus adică condamnarea. Muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii.
D. P.: Amândoi?
Da, amândoi. Și l-or întrebat ce dorințe are. O spus, atâta dorință o avut, “aș dori să vorbesc cu soția”. Pe urmă m-or întrebat pe mine în felul… tot asta. După de ce m-or condamnat, adică când mi-or spus condamnarea, era un medic, un doctor, care a stat cu seringa în mână, na, cumva dacă mi se face rău să-mi facă o injecție. Să-i ierte Dumnezeu, că mie nu mi s-o făcut deloc rău, m-am gândit “nu-mi dai tu viață, viața nu e în mâna omului”… Da’ tot așa m-o întrebat: “Și-o spus ce condamnarea ai?” Zic: “Nu știu”, zice: “Ai muncă silnică pe viață și confiscarea totală a averii”. Dacă eu am așa o condamnare, bărbatul meu ce condamnare are? Poate la moarte. El, totuși o întrebat: “Da’ ce dorință ai?” “Atâta doresc, să-mi dați voie să vorbesc cu dânsul”. O zis și m-o luat și m-o dus în cameră acolo unde era el și… Na, ce am putut să vorbesc? L-am întrebat ce condamnare are? O spus, așa, nu știu, “cu Dumnezeu înainte”, nu știu ce-am mai spus. N-am putut să… ce puteai să vorbești față de toți?
Fragmente dintr-un interviu cu Valeria Sfichi realizat de Daniel Popa (Arhiva de istorie orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1028) și publicat în Daniel Popa, Povestea familiei Motescu din Vicovu de jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958, editor Mihaela Udrescu, aparat critic Andreea Cârstea, editorul seriei Recviem pentru țăranul român Romulus Rusan
Valeria Sfichi, n. 29 martie 1921, țărancă din Vicovu de Jos este cea care, împreună de soțul ei Gavril, l-a găzduit timp de doi ani și
jumătate pe Vasile Motrescu. Prin sentința nr. 48/1958 a Tribunalului Militar Bucureși a fost condamantă la muncă silnică pe vițaă pentru ”favorizare la acte de teroare”, pedeapsă redusă în 1963 la 25 de ani muncă silnică. A fost închisă la Suceava, Botoșani, Jilava, Miercurea Ciuc. Oradea. A fost eliberată în 23 iunie 1964.
Soțul ei, Gavril Sfichi, n. 16 ianuarie 1920 în Gălănești (Suceava), țăran, a fost și el arestat la 14 ianuarie 1958, a fost condamnat de
Tribunalul Militar Regiunea a II-a București la muncă silnică pe viață pentru „favorizarea crimei de acte de teroare”, pedeapsă redusă
ulterior la 25 ani muncă silnică. A fost închis în penitenciarele Suceava, Botoșani și Gherla. Eliberat prin decret de grațiere la 1 august 1964.
