n. 12 aprilie 1928 în Bucureşti
Vasile Dudeanu a fost arestat la 11 noiembrie 1949 şi, în urma procesului desfăşurat în octombrie 1950, a fost condamnat la 4 ani „temniţă grea” pentru „uneltire contra ordinii sociale”. După mai mult patru ani de detenţie, ispăşiţi în penitenciarele Jilava, Valea Neagră, Poarta Albă şi Gherla, Vasile Dudeanu a fost eliberat la 5 ianuarie 1954.
După eliberare, Vasile Dudeanu s-a angajat mai întâi la Industria locală din localitatea Titu din apropiere de Bucureşti, apoi la o fabrică de mobilă din Bucureşti, iar apoi a lucrat în cadrul Serviciului CTC.
În prezent, Vasile Dudeanu trăieşte la Bucureşti şi este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
***
Organizația Coloana VI
În 1948, alături de mai mulţi elevi ai Liceului Industrial din Bucureşti, simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai monarhiei, Vasile Dudeanu devine membru al unei organizaţii anticomuniste denumită „Coloana VI”. Treptat, pe lângă elevii de liceu, în organizaţie au intrat şi profesori din cadrul instituţiei de învăţământ.
Principala acţiune întreprinsă de membrii organizației a fost aceea de tipărire şi împrăştiere de manifeste anticomuniste şi antisovietice. Manifestele erau executate cu ajutorul unei ştampile ale cărei litere fuseseră confecţionate din cauciuc, iar pentru a procura hârtia membrii organizaţiei au făcut economii din banii pentru transport, mergând la şcoală pe jos. Manifestele au fost difuzate în întreg Bucureştiul şi în împrejurimi.
Membrii grupului, ca şi alte persoane care au intrat în legătură cu ei și au știut despre existenţa grupului, au fost arestaţi, în noiembrie 1949 şi în primăvara anului 1950. Cei arestați au fost implicați în 2 procese în urma cărora 30 de persoane au primit condamnări de la 1 la 7 ani.
În cele două procese au fost judecaţi şi condamnaţi:
Nicolae Ştirosu, Eugen Pârvu, Vasile Dudeanu, Ilie Bandea, Ioan Bercaru, Ioan Constantin-Ilfov, Nicolae Dascălu, Titus Moraru, Petre Muşat, Iulius Şuteu, Iancu Avram, Ioan Ioniţă, Ion Constantin Vlaşca, Constantin Voiculescu, Traian Ştefan, Vasile Hender, Romulus Tehanciuc, Nicolae Mustăreaţă, Radu Georgescu, Barbu Surugiu, Nicolae Dumitrescu, Ioan Mantea, Vasile Ştefan, Ştefan Damian, Ion Diaconescu, Ioan Grigorescu, directorul liceului; Leonida Nicolaide, profesor de matematică; Nicolae Teodorescu, teolog; Nicolae Zamfirescu, profesor de istorie; Grigore Zamfiroiu, învăţător, Tiberiu Stătescu, aviator, profesor de mecanica motoarelor de avion.
***
Vasile Dudeanu: Noi, fiind înconjurați de lume intelectuală, și în special de profesorii noștri, primeam lecții de limbi străine, de matematică, fiecare cu specialitatea lui. Dar cum făceam? Puneam DTT (pe care ni-l dădeau să nu facem păduchi), într-o pungă sau într-o batistă și udam fundul gamelei (pe care o aveam pentru mâncat și pentru spălat) și mâzgăleam cu săpun, și după aceea pufuiam cu batista aia, praful ăla de DTT și făcea o mâzgă așa. Lingura cu care mâncam o băteam cu o piatră, cum puteam pe acolo, și se făcea ca un cuțit, şi cu lingura asta ascuțeam câte un bețișor, și cu bețișorul ăla zgâriam mâzga aia. Acolo ne scriam lecțiile de matematică sau ce ni se mai preda. Și în momentul când auzeam că vine gardianul, ștergeam tot ce scrisesem.
Sau când venea pâinea. Înainte să ne dea masa, venea pâinea tăiată în sferturi. Era tăiată în sferturi, pentru că era rotundă. Noi ne organizaserăm acolo, în celulă, ca într-un fel de comitet. Aveam şi un șef de cameră. Primeam pâinea de la ușă, că nu ne dădea drumu’ mai departe. Şi, cu alți colegi de suferință, ne duceam și luam pătura cu pâinea. Pe urmă, împărțeam pâinea pe grupe: câte patru, câte patru. Pentru că nu era suficientă şi ca să n-avem obsesia foamei care o aveam, ne puneam numere: unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru… Pe grupe așa. Luam câte o pâine, și sferturile alea nu erau tăiate cu precizie, egale. Și atuncea, în fiecare zi, fiecare aveam un cântar făcut tot dintr-un bețișor așa, cu două țepușe și cu ață. Și înfingeam beţişorul în pâine, și le cântăream, și care era cea mai mare o lua cel care îi venea rându’ să ia primul pâinea. A doua zi îmi venea mie rândul. Și tot așa, luam pâinea, una, două, trei, patru, cea mai mică o lua ultimu’. Ăla ultimu’, mâine era primu’, știi?
…
Sosirea în colonia de muncă Poarta Albă
I: (…) ne-a luat cu amenințări: „Așezați-vă în genunchi! Pă rânduri!”, nu știu ce, și, după ce ne-au alergat: „Înainte, marș!” Și ne-au dus pe jos, din gară, până la închisoare, la Poarta Albă.
Traian Călin Uba: Cam cât ați mers pe jos?
I: E! N-am mers mult, că acolo gara era aproape. Am mers vreun sfert de oră, așa! Și am mers, și acoloșa, odată ne-am văzut că intrăm într-un țarc, înconjurat cu sârmă şi cu santinele, și ne-a dat drumu’. Când m-am văzut sub ceru’ liber, așa, am zis că sunt jumate liber. Nu mai eram în celulă, eram în curte. Și după aceea, după ce ne-a băgat acolo, ne-a încolonat în mijlocul platoului acolo și a început să ne repartizeze. Și m-a repartizat la o baracă. Acolo erau pe litere: A, B, C… Ştii? Și, m-a repartizat la o baracă C. M-am suit în pat acolo, ne-am culcat, și dimineața, când a început programu’, ne-a luat și ne-a dus în platou din nou, ne-a așezat în rând, acolo, toți deținuții care tocmai veniseră. Și a început să ne întrebe: Ce meserie avem? Ce condamnare avem? Și eu am fost inspirat să nu spun că sunt elev. Zic: „Domne, sunt tâmplar!”
R: De ce spuneți, ați fost inspirat? Dacă spuneați că sunteți elev, ce se întâmpla?
I: Rămâneam să lucrez la pământ, la roabă, să car pământu’.
R: Deci, o muncă mai grea!
I: Da, o muncă mai grea! Dar fiind meseriaș, ei aveau nevoie de aşa ceva.
Fragment dintr-un interviu cu Vasile Dudeanu, realizat de Traian Călin Uba (Arhiva de istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 3077)
Proiectul ”Elevi în închisorile comuniste”, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
© Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
