Vasile Gherman: Ceea ce vreau să vă spun în special de la Baia Sprie este cum am petrecut Paştele anului 1956. În noaptea de Paşti, eu lucram la orizontul 12. Noi, deţinuţii, lucram la trei orizonturi: 11, 12 şi 13.
Aurora Sasu.: N-aveaţi repaus duminical?
V.G.: Nu, nu exista duminică (râde), nici vorbă, nici nu se putea concepe aşa ceva. Colegii de la orizontul respectiv, de la orizontul 12 unde lucram, m-au rugat să le fac o slujbă a Învierii în dimineaţa de Paşti. Şi s-au organizat în felul următor: cu aproximativ o jumătate-trei sferturi de oră înainte de şut… Ştiţi ce înseamnă în limbaj mineresc „şutul”? Schimb. Înainte de sfârşitul schimbului, ne-am adunat cu toţii într-o grotă din apropierea ascensorului, numită în limbaj mineresc „cercetare”, adică era o grotă prin care s-a urmărit filonul de minereu şi nu lau continuat pentru că s-a terminat filonul. Şi era ca o cameră mare, ca o catedrală am putea spune, pentru că era cu boltă, şi ne-am agăţat toţi lămpile de carbid roată pe lângă pereţi.
Un pictor cu numele Avramescu – cred că a murit, Dumnezeu să-l ierte dacă a murit, nu ştiu, moldovean sau bucureştean era, nu mai reţin, dar era mult mai în vârstă decât mine şi de aceea zic că s-ar putea să fie decedat – a desenat capul lui Hristos cu fumul de la lampa de carbid pe peretele stâncii. Din câteva trăsături cu lampa de carbid a făcut un cap al lui Hristos extraordinar de frumos. Şi am început să facem slujba Învierii, bineînţeles fără Carte, că n-aveam Cartea. Ştiam totul pe dinafară.
Fiecare orizont avea un supraveghetor miliţian. Cu noi era unul care nu ştia româneşte decât foarte puţin, a intrat acolo, probabil c-o fi crezut, zic eu, că facem politică, s-a dus şi a adus de afară ofiţerul de serviciu – un plutonier al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Şi tocmai când a intrat între noi acest plutonier cu ţigara în gură, sfidător, eu cântam acele cântece ale Învierii: „Precum se risipeşte fumul, să se risipească,/ Precum se topeşte ceara din faţa focului,/ Aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu,/ Iară drepţii să se veselească.” Şi în continuare celelalte cântări care se obişnuiesc de Paşti.
El a ieşit fără să ne perturbe, doar s-a uitat, însă la ieşirea din mină, primul pe care l-a acostat am fost eu. M-a dus într-o clădire alăturată coloniei, o clădire administrativă în formă de T, mi-a pus picioarele pe o nicovală şi m-a legat în lanţuri, lanţuri care constau într-o singură verigă mobilă şi două fixe, care erau prinse de cătuşe, deci între cele două verigi fixe de pe cătuşe era o singură verigă mobilă, încât nu puteai să faci decât un pas de câţiva centimetri dacă umblai. Şi mâinile mi le-a legat la spate; şi am nimerit un lanţ fără cătuşe, iar eu având mâinile mai scurte mi le-a legat cu sârmă, încât nu mai puteam răbda de durere fiindcă mi le-a strâns foarte tare. Şi m-a introdus într-o carceră; clădirea era în formă de T, în coada T-ului erau câte cinci camere mai mari, iar în capul T-ului erau 10 carcere.
Carcera consta într-o încăpere în formă de dulap care avea aproximativ un metru şi jumătate lungime, şi un metru lăţime. Şi am nimerit întro carceră care era vizavi de coridorul de intrare în acest celular, şi printr-o găurică din uşă vedeam ce se întâmplă pe sală. Şi după mine am văzut că tot aduce, câte unul, câte unul, până a umplut cele zece carcere, tot aşa legaţi în lanţuri şi de mâini şi de picioare. Şi la ora 8 urma să intre în mină schimbul celălalt, de zi. În ziua de Paşti. Însă aflând cei care trebuiau să intre în mină despre ceea ce s-a întâmplat peste noapte şi pentru ce ne-au legat în lanţuri, au refuzat să intre în mină, au făcut un fel de grevă. Şi am văzut că aduc cu duiumul şi bagă în fiecare cameră din alea din coada T-ului câte 7-8-9-10 inşi. Pe toţi îi lega în lanţuri. De unde or fi adus atâtea lanţuri nu îmi pot închipui, pentru că după aceea au pus lanţuri la toţi câţi au fost în colonie. Dar de unde le aveau nu-mi pot închipui…
Pedeapsa a fost de 10 zile de regim sever, care consta în următorul lucru: seara la ora 10 o felie de pâine, să fi fost 100 de grame, şi un pahar cu apă călduţă, probabil că prescria medicul treaba asta, nu pot să-mi dau seama, dar 10 zile şi 10 nopţi asta a fost singura hrană, nu numai a noastră, a celor din carceră, ci în toată colonia, la cei peste 800 de oameni. Dar vreau să adaug, ca să nu uit, că în toată această perioadă nu mi-a fost foame deloc, ceea ce înseamnă că a fost ajutorul bunului Dumnezeu, şi că întărirea, bineînţeles, a venit de la bunul Dumnezeu.
Fragment din interviul cu părintele Vasile Gherman, realizat de Aurora Sasu, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1300, în curs de publicare în volumul Prețul credinței, editor Traian Călin Uba
Vasile I. Gherman, preot greco-catolic, n. 17.10.1921 în satul Popteleac, jud. Sălaj. Arestat la 10.10.1951, este condamnat de Tribunalul Militar Cluj, prin sentinţa nr. 111/22.02.1952, la 6 ani închisoare corecţională, pentru „uneltire
contra ordinii sociale”. A fost închis la Cluj, Aiud, Valea Nistrului, Baia Sprie, Gherla. La 07.10.1957 – eliberat prin expirarea pedepsei, cu D.O. în comuna Valea Viilor, raionul Feteşti, pentru 24 de luni, D.O. prelungit de două ori cu
câte 24 de luni
