15:07:25 joi, 08 septembrie 2011
Teatrul dramatic brăilean „Maria Filotti” va fi, luni, 12 septembrie, de la ora 16.30, gazda unei expoziţii memoriale intitulate „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan”. În deschidere, vor lua cuvântul Ana Blandiana – preşedintele Fundaţiei Academia Civică, Romulus Rusan – directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet şi Juvenale Harabagiu – preşedintele Asociaţiei “Pro Basarabia şi Bucovina” – Filiala Brăila.
Expoziţia „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” este alcătuită din panouri în care sunt expuse cronologic şi tematic imagini privind situaţia internaţională din anii ’50 (ruperea lui Tito de Kominformul stalinist), elaborarea planului de „dislocare”, alcătuirea „listelor negre”, pregătirea şi executarea deportării, viaţa în Bărăgan, clădirea caselor, procurarea apei şi mâncării, şcoala, munca, înmormântările, în sfârşit „domiciliul obligatoriu”. Textele explicative sunt completate de sute de fotografii, hărţi şi obiecte, toate provenind din banca de date a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC). Mărturiile personale sunt transcrieri ale înregistrărilor făcute de colaboratorii CISAC.
Expoziţia face parte din proiectul „Memoria deportărilor din România”, susţinut de programul „Europa pentru cetăţeni. Memoria activă a Europei” al Comisiei Europene.
Scurt istoric al deportărilor din România
Deportările din Banat şi Mehedinţi, din vara anului 1951, reprezintă unul dintre numeroasele proiecte de epurare socială pe care le-a inventat regimul comunist din perioada lui Gheorghiu-Dej, aflat în plină dominaţie sovietică. În urma unui plan pregătit, timp de trei luni, cu precizie diabolică, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 18 spre 19 iunie, fără niciun anunţ prealabil, peste 44.000 de oameni, începând cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuând cu familiile lor, compuse din bătrâni de până la 85 de ani şi din copii de toate vârstele (unul din ei, născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămâni, zăvorâţi în vagoane de animale, deportaţii au fost aduşi în câteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului de stepă. Lăsaţi sub cerul liber, sub soarele năucitor de vară, au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pământ, ca în comuna primitivă. În anii următori, şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pământurile virgine. Au reuşit astfel să-şi procure hrana pentru ei şi pentru animalele din curte, biruind sărăcia şi izolarea, supravieţuind ca nişte Robinson Crusoe ai secolului XX.
Întrebarea pe care o pune expoziţia „Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan” este: care a fost rostul dezrădăcinării unui număr atât de mare de oameni? Se temea regimul comunist de hărnicia, de seriozitatea, de anticomunismul lor, de speranţa cu care ei aşteptau ca americanii să-i elibereze, pătrunzând în ţară prin Iugoslavia lui Tito? Altfel nu se explică forţele uriaşe puse în joc: peste 10.000 de militari înarmaţi (securişti, miliţieni, elevi de şcoală militară, grăniceri şi pompieri), coordonaţi şi supravegheaţi de 2.500 de activişti de partid.
Peste cinci ani, în 1956, deportaţii s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate de profitorii regimului şi pentru a doua oară au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. Din totalul deportaţilor, 1.600 (dintre care 175 copii), muriseră în detenţie şi curând osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul.
Unele sate au fost totuşi transformate în centre de „domiciliu obligatoriu” pentru miile de deţinuţi politici eliberaţi din închisori la expirarea pedepsei, dar consideraţi recalcitranţi şi „nereeducabili”. Între anii 1955 şi 1964, s-au perindat pe la Rubla, Măzăreni Urleasca, Dropia, Zagna Vădeni, personalităţi ale vieţii politice şi culturale, printre care Corneliu Coposu, Constantin C. Giurescu, Ion Diaconescu.
Suplimentele de pedeapsă, mergând de la 12 la 60 luni, convieţuirea îndelungată într-un perimetru redus le-au permis să se împrietenească, să-şi transforme noua existenţă într-o şcoală a solidarităţii. Cea mai neomenească detenţie în această perioadă a fost aceea a şapte copii, cu vârste între 1 şi 12 ani, expulzaţi la Lăteşti împreună cu mama lor, după ce tatăl, preot reformat, fusese condamant la 22 ani de închisoare. Un alt preot, ortodox, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că a îndrăznit să părăsească pentru scurt timp DO, unde fusese adus după alţi nouă ani de detenţie.
Totuşi, destrămarea ţesutului civic n-a reuşit nici în cazul deportaţilor, nici în cel al „DO-iştilor”, comuniştii trebuind să amâne atomizarea totală a societăţii până în anii ’70 – ’80, când noile generaţii au cedat în faţa terorii profilactice declanşate de noul regim comunist.
