Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962)
Licenţiat în drept, filosofie şi sociologie.
În 1934 intră în ministerul de externe. Director al Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, delegat cu conducerea Direcţiei Presei şi Informaţiilor din M.Af.S., cu atribuţii de subsecretar de stat. În cadrul acţiunii duse de partidele democratice, asigură, alături de colegii săi Camil Demetrescu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, organizarea tehnică a negocierilor secrete cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.
Arestat în august 1947, implicat în procesul „Iuliu Maniu”, a fost condamnat la 25 ani temniţă grea, pentru „instigare la crimă de trădare prin necredinţă” (11 noiembrie 1947).
După închisoarea Galaţi, a fost dus la Sighet, apoi mutat în 1955 la Râmnicu Sărat. Motivul: a complotat contra R.P.R. şi a vrut să fugă peste graniţă. Încadrarea juridică: complot şi trădare.
Transferat în penitenciarul-spital Văcăreşti, în ultima fază a bolii de care suferea încă de dinaintea detenţiei, a murit la 10 martie 1962.
„De aş fi chemat să vorbesc de omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, l-aş pomeni pe „conu Pichi Pogoneanu” (aşa-i spuneam noi, tinerii de la Externe, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu). Ştim că a murit în închisoare, la 10 martie 1962 (…) Vin şi eu să-i închin aceste rânduri, pentru a încerca să exprim, cu atâta întârziere, marea afecţiune pe care i-am purtat-o şi nemărginita-mi admiraţie.
(…) Mijlociu de stat, subţire, aproape firav, chip de o mare fineţe, o privire blândă dar vie care inspira îndată simpatie (…) O boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani.
(…) Când Mihai Ralea s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în celula lui pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate, a primit răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”. Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!”
(Neagu Djuvara, revista „Dialog” nr. 86, aprilie 1988)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.
