Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul

Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul

posted in: O carte pe zi

„Şi se intoarce vântul…” este primul şi, până astăzi, singurul roman al lui Vladimir Bukovski. A fost conceput în anii 1976-1978, imediat după ce fostul deţinut politic a ajuns în Occident direct din închisoarea Vladimir, unde ispăşise o bună parte din cei aproape treisprezece ani de Gulag. După cum se ştie, eliberarea sa a avut loc în urma unui schimb cu un fruntaş comunist chilian, efectuat pe teritoriul Elveţiei şi mediat de guvernul Statelor Unite.
Stilul direct al romanului poartă amprenta puternică a vieţii cotidiene nu numai din Gulag, dar şi din mult mai larga închisoare sovietică, şi este posibil ca unele pagini să fi fost scrise în secret încă în detenţie.
Prima ediţie a romanului a fost publicată în engleză sub titlul „To Build A Castle. My life as a dissenter”, în 1978. În acelaşi an au apărut concomitent traduceri în limbile franceză, germană, italiană şi suedeză, iar în 1979 în olandeză. În 1979 an a apărut şi ediţia în limba rusă, dar în Statele Unite, la „Xronika Press”. În Rusia, romanul a fost editat abia în 1990, la „Demokraticeskaia Rossia”, sub titlul „I vozvrasceaetsia veter…” (preluat de autor din versetul 6 – cap. I – al Ecclesiastului). Între timp, cu un titlu sau altul, au apărut ediţii ale romanului în limbile poloneză (1983 la Londra, 1984, 1990 şi 1999 în Polonia), croată (1983) şi maghiară (1991).
Vladimir Bukovski este, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70,. A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.
După stabilirea în Anglia, începând cu vârsta de treizeci şi patru de ani a făcut studii de neurofiziologie şi a devenit – prin studii, articole, conferinţe şi cărţi de analiză a comunismului – unul din cei mai temuţi analişti ai perioadei războiului rece.
A fost, în iulie 2002, invitat la Şcoala de Vară de la Memorialul Sighet. Acolo a ţinut prelegeri strălucite despre agonia şi resuscitarea comunismului în ţările europene. Le-am publicat în volumul „Bucovski la Sighet” şi au avut un succes fulminant de public şi presă.

Şi se întoarce vântul… este o carte fermecătoare şi frapantă, scrisă de unul din marile spirite ale contemporaneităţii.

Traducerea pe care o oferim cititorilor români a fost făcută după textul tehnoredactat în limba rusă de autor, care locuieşte din 1976 în Anglia. Îi mulţumim cu toată recunoştinţa.

Romulus Rusan

 

 

În recluziune mai aveam de stat foarte puţin, doar niscaiva cinci luni aici în închisoare, apoi în regiunea Perm, în „îndrăgitul” de mine, lagăr nr.35, cam vreo zece luni. Asta-i ca o sărbătoare, ca şi cum aş fi acasă. Deja socoteam pe cine dintre băieţi voi găsi şi cine s-a eliberat între timp. Greu ajungeau ştirile de la noii sosiţi: ce se mai întâmplă acolo în zonă, care-i noul regim, ce fel de conducere e acum. Şi apoi, prin martie 1978, mă aştepta deportarea, domiciliul forţat. Aceşti cinci ani nefericiţi de domiciliu forţat care mă aşteptau mă iritau mult mai tare ca perioada de detenţie, erau ca un fel de adaos inutil, nici în car, nici în căruţă, nici tu libertate, nici tu închisoare. Şi mai depinde de locul unde te deportează, ce fel de activităţi vor fi acolo, ce fel de conducere. S-ar putea să fie mai rău ca în lagăr. Se cunoştea că din lagărele din Perm deportările se făceau în regiunea Tomsk, iar acolo, cum se ştie, există păduri de nepătruns, mlaştini, pustietate; legea o dictează taigaua, iar urşii sunt adevăraţii stăpâni. Din Vladimir însă, deportările se făceau îm Komi, şi cu toate că în Komi nu curgea lapte şi miere, ci întâlneai aceleaşi păduri de nepătruns şi aceleaşi mlaştini, el se afla, totuşi, mai aproape de Moscova, cum necum era situat în Europa.
 De aceea meditam că ar fi bine să reuşesc încă o dată să mă întorc din lagăr în Vladimir. Aveam puţine speranţe, se zvonea că, potrivit noilor instrucţiuni, cei care aveau de executat mai puţin de un an, nu mai erau trimişi în închisoare. Se dăduse ordin ca procesul educativ să se desfăşoare în locurile respective, cu forţe proprii. Cele cinci luni de închisoare pe care le aveam de executat le programasem mai demult: ce carte şi în cât timp voi reuşi s-o citesc? În lagăr nu sunt condiţii pentru lectură, acolo totul este să reuşeşti să supravieţuieşti. Dar chiar şi în surghiun, alte probleme vor fi prioritare. Atunci când să te mai instruieşti, dacă nu în închisoare? de timp nu-ţi pare rău, şi aşa el se iroseşte în van.
 Oricum aş fi sucit-o, reieşea că nu voi mai avea alte universităţi, cu excepţia închisorii din Vladimir. Şi dacă nu mă vor mai încălţa cu o nouă condamnare, atunci voi ieşi din deportare în anul 1983, când voi împlini patruzeci şi unu de ani, o vârstă total nepotrivită cu învăţământul. Dar nici în libertate nu mă aşteaptă nimic bun. Şi numai un novice, aflat pentru prima oară în închisoare, aşteaptă eliberarea, numărând zilele. Şi această libertate i se pare că e ceva luminos, însorit, inabordabil. Eram închis deja a patra oară şi ştiam că pentru mine nu există în viaţă o mai mare deziluzie ca eliberarea din închisore. Ştiam, de asemenea, că mai mult de un an niciodată nu am reuşit să mă adaptez şi niciodată nu voi reuşi în această blestemată libertate. Deoarece motivele pentru care m-au băgat la închisoare prima oară se vor repeta, mă vor băga şi pentru a doua, şi pentru a treia oară. Ele, motivele, sunt invariabile, cum invariabilă este însăşi viaţa sovietică, cum nu te schimbi nici tu însuţi. Niciodată nu ţi se va permite să fii tu însuţi, iar tu nu vei fi de acord să minţi şi să fii ipocrit. Cale de mijloc aici n-a existat. 
De aceea, eliberându-mă, de fiecare dată, mă gândeam doar la un singur lucru: cum să reuşesc să realizez afară cât mai multe, ca apoi, băgat din nou în închisoare, să nu mă mai chinuiesc nopţile scrutând în memorie toate posibilităţile nefolosite, pentru a nu avea mustrări de conştiinţă, pentru a nu mă zbuciuma şi a nu plânge din cauza nehotărârii mele. Iată, aceste frământări din nopţile fără somn au fost cele mai chinuitoare din viaţa mea iar scurtele intervale ale libertăţii mele nu pot fi numite, în nici un chip, viaţă normală. Aceasta era o goană febrilă, o veşnică aşteptare a arestului, eternii agenţi KGB respirându-ţi în ceafă şi oamenii, oamenii pe care nici nu reuşeşti măcar să-i priveşti ca lumea. Dacă te-ai întâlnit cu o persoană o dată şi nu te-a trădat, o consideri deja o bună cunoştinţă, te-ai întâlnit de două ori – e un prieten apropiat, de trei ori – prieten la cataramă, de parcă ai fi convieţuit cu el alături o jumătate de viaţă.
 Însă întâlnindu-l pe individ pentru prima oară, implacabil îl vei privi ca pe un viitor martor în viitorul tău dosar. Inevitabil te gândeşti: la al câtelea interogatoriu va claca, la primul sau la al doilea? Ce slăbiciuni ale sale va încerca să speculeze KGB-ul? Dacă-i timid, aşadar, îl vor speria, dacă-i orgolios – se vor strădui să-l umilească, dacă iubeşte copiii – îl vor ameninţa că-i vor lua copiii la internat. Şi te uiţi în ochii lui întrebător: va rezista sau nu va rezista, când va urma internarea în ospiciul de nebuni? Puţini sunt cei care rezistă. Iar, de aceea, nu-i mai încărca memoria aproapelui cu o informaţie inutilă, nu-l pune în situaţia de a se chinui apoi cu mustrări de conştiinţă. Tu eşti un lepros, n-ai dreptul la o viaţă omenească, oricine a venit în contact cu tine riscă să fie contaminat şi dacă, într-adevăr, iubeşti pe cineva, evită-l, ocoleşte-l, fă-te că nu l-ai recunoscut, că nu l-ai observat. Altminteri mâine se va prăvăli pe capul lui toată duritatea statului.
Şi de aceea, înghesuind 25 de ore într-o zi şi o noapte, alungind o săptămână la durata unei luni, trebuie să faci tot ce e posibil şi chiar imposibilul, pentru că mâine te vei afla din nou în celula de la Lefortovo şi mult timp apoi, sau poate niciodată nu vei putea face nimic. Iarăşi îţi vei aminti noaptea de tot ceea ce ai omis, ce ai fi putut rezolva mai bine şi mai trainic, te vei flagela pentru lipsa de promptitudine. Câte decenii, totuşi, oamenii n-au putut să facă nimic, nici măcar să scuipe mutra celor care îi ucideau. Şi milioane au pierit, visând ca măcar prin ceva să se răzbune pentru chinurile îndurate. Iar tu ai avut posibilitatea să strigi în gura mare, ai avut prieteni de nădejde, ai avut răgaz, dar ce ai reuşit să faci? Şi milioanele de ochi ale decedaţilor ne vor perpeli sufletul cu priviri pline de mirare şi reproş.

Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…, traducere din limba rusă şi note de Dumitru Bălan, Fundaţia Academia Civică, 2002