Vladimir Bukovski este, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70,. A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.
Şi se întoarce vântul… este o carte fermecătoare şi frapantă, scrisă de unul din marile spirite ale contemporaneităţii.
În Siberia mi s-a povestit despre un procedeu de a vâna ursul. Undeva, în apropiere de poteca urşilor, se ascunde momeala într-un pin, de obicei carne alterată. Iar pe o creangă alăturată şi mai groasă a pinului se leagă un butuc zdravăn şi greu, în aşa fel încât să împiedice calea spre momeală, şi în acelaşi timp să se balanseze uşor pe frânghie. Ursul, simţind momeala, se urcă pe trunchi şi întâlneşte în cale butucul. Ursul, prin temperamentul său, nici nu încearcă măcar să ocolească butucul, ci îl îndepărtează şi continuă să urce. Butucul, balansându-se într-o parte, îl loveşte pe urs în coastă. Moş Martin se înfurie, împinge butucul mai tare, acesta, normal, îl loveşte foarte tare, ursul – şi mai tare, butucul – şi mai tare. În sfârşit, butucul îl loveşte cu o asemenea forţă, încât îl ameţeşte şi-l trânteşte jos din copac. Aproximativ, astfel de relaţii s-au stabilit între mine şi putere: cu cât termenul de condamnare era mai mare, cu atât mai dur mă manifestam după eliberare, cu cât mai dur mă manifestam, cu atât mai mult se majora sorocul condamnărilor. Totuşi şi vremurile se schimbau, şi posibilităţile mele creşteau, şi era dificil de afirmat cine dintre noi era ursul şi cine butucul şi ce va rezulta din toate acestea. În orice caz, nu concepeam să cedez.
Reieşea, astfel, că nu numai aceste cinci luni erau de dinainte programate, ci şi întreaga mea viaţă: zece luni de lagăr, cinci ani de deportare, apoi, în cel mi bun caz, un an de febrilitate, numită libertate, în continuare încă zece ani de închisoare şi încă cinci ani de deportare. Atunci, nu-i aşa, voi avea 57 de ani? Şi s-ar putea să-mi ajungă timpul pentru încă un ciclu, iar de moarte rezulta că voi avea parte tot în închisoare. Din această cauză nici nu aşteptam respectiva eliberare, nu număram zilele şi lunile. Eu însumi semănam cu acel djin din basmele celor O mie şi una de nopţi, care a fost introdus în sticlă, şi în primele cinci milioane de ani se jura că-l va îmbrăca în aur pe cel care îl va elibera. Iar în următoarele cinci milioane de ani îl va distruge pe cel care l-a eliberat. În orice caz, îmi sunt cunoscute simţămintele acestui djin.
Exista însă şi o altă cauză ce mă obliga să-mi planific anticipat timpul din închisoare şi s folosesc fiecare clipă pentru învăţătură: însăşi închisoarea.
Individul care nu se autodisciplinează, nu-şi concentrează atenţia asupra unei preocupări permanente, riscă să-şi piardă raţiunea sau, în cel mai bun caz, să-şi piardă autocontrolul. În condiţii de totală izolare, de lipsă a luminii naturale, de viaţă monotonă, de foame şi frig permanent, omul cade într-o anumită stare ciudată de semisomnolenţă, de semireverie.
Ore, ba chiar zile întregi, fără întrerupere, poate să privească cu ochii în gol fotografia soţiei şi a copiilor sau să răsfoiască paginile unei cărţi, neînţelegând şi nereţinând nimic sau, brusc, înfiripând o dispută interminabilă şi stupidă, pe o temă cu totul banală, parcă împotmolită în aceleaşi şi aceleaşi opinii, fără ascultarea interlocutorului şi, în mod practic, fără a-i contesta argumentele. Omului îi este imposibil să se concentreze asupra unui anumit aspect, să urmărească firul povestirii.
Se petrece ceva ciudat până şi cu timpul. Pe de o parte, timpul zboară rapid, copleşindu-ţi prin aceasta imaginaţia. Tot orarul simplist al unei zile cu evenimentele ei obişnuite, repetabile monoton – şi anume scularea, micul dejun, plimbarea, prânzul, cina, stingerea, scularea, micul dejun, plimbarea, prânzul, cina, stingerea – se contopesc într-un fel de pată galben-cafenie care nu lasă nici o amintire, nimic de care s-ar putea agăţa conştiinţa. Şi, seara, la culcare, omul, poţi să-l şi omori, nu-şi aminteşte ce a făcut în cursul zilei, ce a avut la micul dejun sau la prânz. Mai mult decât atât, înseşi zilele sunt indistincte, se şterg complet din memorie, şi observi deodată că parcă te-a împins cineva: Doamne, Dumnezeule, din nou la baie! – asta înseamnă că au zburat şapte, ba chiar şi zece zile. Şi uite aşa trăieşti cu senzaţia de parcă în fiecare zi eşti dus la baie. Pe de altă parte, acelaşi timp se târăşte uimitor de lent: se pare că a trecut deja un an, dar nu, aceeaşi lună se derulează încă şi nu i se mai vede sfârşitul.
Omul devine iar groaznic de irascibil, dacă, întâmplător, ceva îi perturbă viaţa monotonă. Brusc, de exemplu, cu începerea unei noi luni, este dus la plimbare nu după micul dejun, ci după masa de prânz. S-ar părea că nu există nici o diferenţă, dar aceasta îi provoacă o stare de furie, aproape similară cu violenţa. Sau te-ai certat cu gardianul, sau te-a chemat la o discuţie pedagogul şi te-ai ambalat cu el, şi, iată, nu mai poţi nici să citeşti, nici să dormi, nici să meditezi la cu totul altceva. Rândurile îţi joacă în faţa ochilor, gândurile o iau razna, iar tu eşti complet electrizat. Ei, şi s-ar părea că nu-i în asta nimic neobişnuit. Aceste dispute, aceste discuţii, această ceartă cu temnicerii au existat în viaţa ta cu nemiluita, încât e imposibil să le ţii socoteala. Totuşi, câteva zile şi nopţi vei reconstitui în gând tot ceea ce a spus el, ce ai răspuns tu, ce ai fi putut spune, dar n-ai spus, n-ai intuit pe moment. Şi cam cum ai fi putut, într-un mod deosebit, să-l ironizezi sau să-i retezi vorba, să-i răspunzi mai caustic sau mai convingător. Ca o placă stricată, această conversaţie tot răscoleşte şi răscoleşte creierul şi nu exista forţă s-o opreşti. Sau, iată, ai primit de acasă o ilustrată color şi te uiţi la ea, te uiţi ca un idiot, şi e aşa de bizar că te uiţi la culorile diferite şi neobişnuite, că nu poţi să te dezlipeşti de ele.
Nu se putea afirma că foamea era foarte chinuitoare, aceasta doar nu era o foame acută, ci o subnutriţie cronică şi lentă. De aceea, foarte curând încetezi s-o mai simţi aşa de tare, rămâne ceva ce parcă te suge monoton, te sleieşte, ceva asemănător cu o difuză şi prelungită durere de dinţi.când abia te-ai obişnuit să înţelegi că asta-i foamea, peste luni şi luni, observi dintr-o dată că aşezatul pe pat devine dureros şi incomod şi că noaptea, oricum te-ai aşeza, ceva te strânge sau te apasă. Scuturi salteaua de câteva ori, te întorci de pe o parte pe alta, dar tot rău te simţi. Abia acum îţi dai seama că eşti numai piele şi os. Dar asta, într-un fel, te lasă chiar indiferent. Şi chiar faptul că, sculându-te brusc din pat, ameţeşti.
Cea mai neplăcută era însă senzaţia pierderii personalităţii, de parcă ţi-au târât mutra pe asfalt şi n-au rămas în tine nici un fel de trăsături şi particularităţi specifice. Ca şi cum sufletul tău, cu toate sinuozităţile, meandrele şi ungherele sale secrete, plus diversele broderii, a fost călcat cu fierul şi a devenit neted, plat, ca un plastron de carton. Închisoarea te blochează. De aceea fiecare om încearcă să se evidenţieze cumva, să-şi reliefeze individualitatea, să arate că e superior celorlalţi. La deţinuţii de drept comun, în celule, au loc în permanenţă încăierări, se duce o luptă continuă pentru postul de lider, au loc chiar şi omoruri. La noi, desigur, aşa ceva nu există, însă, după patru-cinci luni de convieţuire în una şi aceeaşi celulă, cu unele şi aceleaşi persoane, ele îţi devin atât de descifrabile, încât îţi provoacă aversiune, tot aşa cum probabil şi tu le provoci lor. În orice clipă ştii dinainte ce fac, ce gândesc şi ce intenţionează să te întrebe. Iar de cele mai multe ori, nu se discută deloc, deoarece fiecare ştie despre altul totul. Şi te minunezi cât de lipsiţi suntem de importanţă noi, oamenii, dacă după o jumătate de an nici nu mai avem ce să ne întrebăm unul pe altul.
Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…, traducere din limba rusă şi note de Dumitru Bălan, Fundaţia Academia Civică, 2002