Curios, dar cu toată diversitatea cărţilor, studiilor şi monografiilor despre socialism – politice, economice, sociologice, de statistică şi altele – nu s-a gândit nimeni să scrie un studiu pe tema: sufletul omului în socialism. Iar fără un asemenea ghid al labirintelor sufletului sovietic, toate celelalte monografii sunt pur şi simplu inutile, mai mult decât atât, ele mai degrabă opacizează subiectul. Ah, ce greu e, probabil, să fie înţeleasă această Rusie drăcească din afară! O ţară enigmatică, un suflet rus enigmatic!
Judecând după ziare, după cărţi, după filmele lor – şi după ce mai poate fi încă judecat traiul sovietic? – ei sunt mulţumiţi de toate. Deşi n-au libertăţi politice, sistem pluripartidic, ei sunt bucuroşi datorită unităţii poporului şi partidului! Deşi alegerile nu sunt alegeri, ci dracul ştie ce anume (un singur candidat, şi n-ai ce să alegi), 99,9 la sută votează „pentru”. Nivelul lor de viaţă e scăzut, produsele, se spune, sunt insuficiente, dar greve nu există! Se spune că sunt chinuiţi cu foamea în lagăre şi închisori, fără nici un fel de vină, nu sunt lăsaţi să călătorească în străinătate, însă, priviţi, în toate uzinele şi comunele au loc mitinguri de aprobare unanimă a politicii partidului şi guvernului! Să răspundem grijii partidului cu o nouă creştere a productivităţii muncii! Votează solidar, toţi ridică mâinile, ce-i cu drăcovenia asta? Vin corespondenţi străini, participă la mitinguri şi observă: într-adevăr, toţi aprobă politica partidului, nimeni nici măcar nu se abţine în timpul votării. Se spune că e o ţară înapoiată din punct de vedere economic, dar a trimis primul „Sputnik”, primul om în cosmos, au depăşit Statele Unite; mai mult, au o puternică industrie de armament, şi încă una în faţa căreia întreaga lume tremură; care-i secretul? Se fac descoperiri ştiinţifice, şi nu oarecare! Dar „Balşoi teatr”, baletul? Cum vine asta – sclavi, oameni forţaţi să muncească?!
Da, literatura la ei, să admitem, e plicticoasă, numai despre producţie şi planuri de muncă, despre şedinţe, dar este totuşi citită, cărţile se cumpără, înseamnă că le plac. Au şi ei unele lipsuri, dar singuri le recunosc şi le critică. A fost ceva înainte, nişte reprimări nejustificate, însă acum nu mai sunt, s-au clarificat, greşelile au fost condamnate, oamenii nevinovaţi au fost eliberaţi. Şi în străinătate, totuşi, li se permite să meargă. Iată, şi turişti, şi sportivi, şi artişti, şi alte diferite delegaţii – şi toţi sunt mulţumiţi şi se întorc acasă. Sigur, se întâmplă, unul – doi să fugă, să nu se întoarcă, aşa că, poate, doar acestora le era rău, dar ceilalţi se simt bine, sunt mulţumiţi…
Întreabă-l pe oricare om sovietic de pe stradă cum îi este, bine sau rău? Şi toţi îţi vor răspunde ca la carte: bine, mai bine ca la voi, în Occident. Dar poate, într-adevăr, e mai bine? Învăţământul e gratuit, serviciul medical e gratuit, locuinţele sunt mai ieftine, şomaj nu există, inflaţie nu există. Poate cam toarnă la gogoşi propaganda occidentală, şi viaţa lor e minunată?
Şi iată încă o explicaţie posibilă: poate pentru ei această viaţă e mai bună ca a occidentalilor, poate că ei sunt alţi oameni, aparte, care chiar au trebuinţă doar de o asemenea viaţă şi n-au nevoie de fericirea şi libertăţile noastre?
Ceea ce derutează complet sunt aceşti dizidenţi. Dacă totul e aşa de rău cum spun ei, dacă există asemenea samavolnicie şi arbitrar, atunci de ce toţi sunt încă în viaţă şi unii nici nu sunt închişi? Deci, există şi o anumită libertate, şi anumite drepturi? Sau toate acestea sunt inspirate de autorităţile sovietice, fiind în avantajul lor? Sau poate sunt inventate de CIA? Şi, apoi, care-i numărul acestor dizidenţi? Iată, aşadar, acolo, o oarecare petiţie de protest a fost semnată de zece persoane. Asta-i de râsul curcilor, într-o ţară cu 250 de milioane de locuitori.
Şi, în fine, dacă lor, tuturor, le este într-adevăr rău, de ce nu există răscoale, proteste de masă, demonstraţii, greve? Dar teroare de masă de care s-a tot vorbit, mai există sau nu mai există? Ei, şi, or fi încarcerate acolo, vreo 10-15 persoane într-un an; nu se compară cu ceea ce este în Chile sau Coreea de Sud. Şi încă multe-multe chestiuni nedumerite la care nu există răspuns…
Astfel, observatorul occidental cu simţ critic, după o studiere amănunţită a problemei din punctul lui de vedere, ajunge la două concluzii.
Dacă observatorul are vederi de stânga: URSS e o ţară minunată, minunat şi cel mai progresist e şi regimul ei. Oamenii sunt fericiţi şi, neţinând cont de unele lipsuri, construiesc un viitor luminos. Iar propaganda burgheză, normal, se străduieşte să speculeze aceste lipsuri singulare şi să denatureze, să calomnieze, să defăimeze chiar, acest viitor luminos.
Dacă observatorul nu are vederi de stânga: ruşii sunt oameni deosebiţi. Dacă nouă ne merge prost, ei se bucură foarte mult. Sunt atât de fanatici, atât de avântaţi să-şi construiască socialismul, încât sunt gata să renunţe la confortul şi modul de viaţă, caracteristice pentru noi.
Şi, în ambele cazuri există o singură concluzie: nu trebuie să le stăm în cale, să nu interzicem oamenilor să sufere, dacă aşa preferă ei, să nu-i salvăm pe oameni împotriva dorinţei lor. Asta e natura ruşilor, şi pace!
Da, e greu să înţelegi această ţară din afară, aproape imposibil, însă e mai uşor din interior? Adică le este oare mai uşor să înţeleagă şi să aprecieze evenimentele chiar acelor „ruşi” (Occidentul pe toţi îi numeşte ruşi, de la moldoveni până la ciukci) care toată viaţa trăiesc acolo?
Iată-l, s-a născut, acesta-i viitorul om sovietic, omul de tip nou. De la început, nu-l poţi considera nicidecum dizident. Nu pretinde nici un fel de libertăţi speciale, nu citeşte cărţi interzise, nu cere să plece în străinătate, nu protestează împotriva locului şi datei naşterii sale. Nu ştie încă, într-adevăr, cât de mult este îndatorat de la naştere statului sovietic şi partidului iubit. N-ar putea să stea acum culcat în cărucior şi să-şi sugă liniştit biberonul, dacă nu s-ar bucura de grija lor permanentă. Dar foarte curând, pentru această datorie, va fi chemat să plătească.
Părinţii, fiind foarte ocupaţi, îl vor da întâi la creşă, apoi la grădiniţă, şi dacă primele cuvinte învăţate vor fi MAMA şi PAPA, atunci va urma, obligatoriu, LENIN. Şi, venind acasă, în zilele de sărbătoare, îi va uimi pe părinţi cu aptitudinile sale, declamând:
„Şapte noiembrie e un dar,
Zi cu roşu-n calendar!
Mă uit pe geam şi tot socot,
Afară-i roşu peste tot!”
Apoi, la şcoală, orizontul lui se va lărgi mai mult. Treptat, va afla că Dumnezeu n-a existat şi nu există, că toată istoria omenirii e o tranziţie de la întuneric la lumină, de la nedreptate şi oprimare, la libertate şi socialism. Că oamenii, în toate timpurile, au visat să trăiască într-o ţară ca a noastră; pentru aceasta, de mii de ani, ei au participat la răscoale, s-au jertfit, au îndurat torturi, au fost executaţi. Că toţi oamenii remarcabili din trecut au năzuit la un asemenea tip de societate, pe care, în sfârşit, au construit-o, chiar dacă ei n-au înţeles aceasta întotdeauna. Cine-i, de pildă, Lev Tolstoi? Oglinda revoluţiei ruse. Şi acum lumea este divizată în două: pe de o parte – forţele luminii, fericirii şi progresului, la noi, iar pe de altă parte – reacţiunea, capitalismul, imperialismul. Care doar la asta se gândesc, cum să distrugă fericirea noastră, cum să ne subjuge, aşa cum şi-au subjugat popoarele în propriile lor ţări. Şi, pentru ca aceasta să nu se întâmple, trebuie să învăţăm cu sârg şi apoi să muncim cu abnegaţie.
Şi cu trecerea timpului, din zi în zi, se însuşesc aceste noţiuni tot mai amănunţit şi mai temeinic, întâi la şcoală, iar apoi la institut, în armată, la serviciu. Sub o formă făţişă – în predarea istoriei URSS, a istoriei PCUS, a economiei politice, comunismului ştiinţific, bazelor marxismului dialectic, materialismului istoric şi aşa mai departe. Sub o formă invizibilă, aproape în şoaptă, ca o hipnoză, în filme şi cărţi, în tablouri şi sculpturi, la radio şi televiziune, în ziare, conferinţe, manuale de matematică, fizică, logică, limbi străine, în lozinci şi pancarte şi chiar în opere, traduse în alte limbi ale lumii.
Şi dacă, să admitem, se dă de tradus din manualul de franceză, germană sau engleză, un text, atunci acesta va fi despre viaţa foarte grea a muncitorilor din Franţa, Germania de Vest, Anglia sau Statele Unite. Sau, dimpotrivă, despre traiul fericit al oamenilor sub soarele socialismului. Sau sunt episoade din viaţa marilor revoluţionari ai trecutului, sau despre lupta popoarelor împotriva capitalismului. Dacă veţi deschide un manual de logică, atunci veţi găsi, ca exemplu de adevăr obiectiv, citatul: „Marxism – leninismul este o învăţătură atotbiruitoare”. Urmăriţi ştirile din ziare sau cronicile filmate. Vi se comunică sau vi se arată: s-a deschis o nouă staţiune de odihnă în Bulgaria, s-a abătut uraganul asupra Japoniei, muncitorii din Ural au depăşit planul de producţie, o grevă cu multe mii de persoane în Franţa, se strânge o bogată recoltă în Ucraina, o statistică nemaipomenită de accidente auto în America, a fost dat în exploatare un nou microraion de locuinţe la Taşkent, a fost dispersată o demonstraţie a studenţilor din Italia… Şi devine clar că acolo sunt numai calamităţi naturale, catastrofe, demonstraţii, greve, bastoane ale poliţiştilor, cocioabe şi o continuă scădere a nivelului de trai, iar la noi – numai staţiuni de odihnă noi, uzine, recolte, câmpii nesfârşite, zâmbete luminoase, inaugurări de noi locuinţe şi sporirea productivităţii. ACOLO sunt forţele negre ale reacţiunii şi imperialismului, care îi asupresc pe oamenii muncii şi ne ameninţă cu războiul. AICI sunt forţele luminoase ale progresului şi socialismului, care construiesc viitorul luminos şi luptă pentru o pace trainică. Şi forţele păcii, socialismului şi progresului implacabil vor învinge. Şi toate acestea, în fiecare zi, la fiecare oră, trâmbiţate în mii de ziare, reviste, cărţi, filme, concerte, emisiuni de radio, cântece, versuri, opere, balete şi tablouri. Nimic altceva, nimic împotrivă, nimic de altă natură. Şi chiar atunci când mergi cu trenul şi te uiţi distrat pe fereastră la peisajele fulgurante, privirea trece inconştient în revistă, iar mintea fixează, de-a lungul drumului, lozincile expuse şi executate din pietricele sau cărămidă sfărâmată: „Pace lumii!”, „Lenin e întotdeauna viu!”, „Înainte spre victoria comunismului!”.
De la opt-nouă ani, aproape forţat, devii pionier, iar de la paisprezece – cincisprezece ani comsomolist, adică intri în organizaţii politice de tineret cu o disciplină corespunzătoare. Aceasta înseamnă o participare activă la munca ideologică şi, iată, nu ţie ţi se bagă în cap, ci tu îi lămureşti pe alţii în legătură cu învăţătura atotbiruitoare şi pretinzi de la ei îmbunătăţirea rezultatelor în procesul de învăţământ sau creşterea productivităţii muncii, în numele viitorului luminos. Doar cu toţii suntem datori să ne achităm faţă de partid şi guvern, pentru grija lor.
Cum trebuie să procedeze oamenii? Să încerce să le explice copiilor de la bun început că sunt minţiţi? Dar acesta este un lucru periculos: copiii vor povesti prietenilor lor, iar aceştia părinţilor lor, profesorilor. Şi ce să-i sfătuieşti pe copii? Să vorbească deschis despre dezacordul lor? Sau să tacă, să-şi ascundă privirea, să mintă, să ducă o viaţă dublă? Şi apoi îţi vor da copiii crezare sau vor crede ceea ce îi învaţă şcoala şi propaganda? Şi, în plus, toată această ideologie există nu numai în stare pură, ea este inoculată în toate disciplinele şcolare: istorie, literatură, botanică, geografie şi altele, iar elevul trebuie să le cunoască şi să răspundă exact aşa cum e scris în manual. Şi, de cele mai multe ori, părinţii se dau bătuţi: eh, la dracul cu toate, va creşte şi va înţelege şi singur.
Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…, traducere din limba rusă şi note de Dumitru Bălan, Fundaţia Academia Civică, 2002
