Mai devreme sau mai târziu va înţelege, fiindcă în viaţa aproape a fiecărui locuitor al URSS intervine acest moment al iluminării. Circulă o asemenea anecdotă: educatoarea de la o grădiniţă de copiii poartă o discuţie. A atârnat pe perete harta mapamondului şi explică: „Iată, copii, aici se află Statele Unite ale Americii. Acolo oamenii trăiesc foarte prost. N-au bani şi din cauza aceasta nu le cumpără copiilor bomboane şi îngheţată, şi nu-i duc la cinema. Dar, iată, copii, aici e Uniunea Sovietică. Aici toţi oamenii sunt fericiţi şi trăiesc bine, le cumpără copiilor bomboane, în fiecare zi, şi îngheţată, şi îi duc la cinema”. Deodată, o fetiţă începe să plângă. „Ce-i cu tine, de ce plângi, Tania?”, întreabă educatoarea. „Vreau în Uniunea Sovietică”, răspunde ea printre sughiţuri.
Însă acesta este numai primul impuls, prima confuzie. În mod obişnuit, omul simte multă vreme mândria şi bucuria că trăieşte într-o asemenea minunată, unică ţară. Chiar aşa, mare noroc a avut omul să se nască tocmai aici şi acum! Cu doar vreo trei mii de kilometri mai la apus sau cu vreo 50 de ani în urmă, câtă nefericire, cât amar şi împilare! Şi doar un singur lucru nelinişteşte: de ce trebuie să trâmbiţezi aşa de tare şi mult despre toate acestea? Ei, bine, ştim deja, am auzit, suntem bucuroşi şi fericiţi, suntem cea mai bună, cea mai înaintată, cea mai progresistă ţară! Vom reţine, mulţumim, oare se poate uita aşa ceva? Şi mai e oare cineva care n-a înţeles?
Treptat, începi să distingi că în viaţă nu este totul atât de roz ca în ziare. Toţi trăiesc, cu excepţia şefilor mari, de la salariu la salariu. Şi încă înainte de chenzină au trebuinţă, fac faţă cu mare greu, fiind nevoiţi să împrumute de la unii, de la alţii. Cât despre cumpărarea de haine, sau mobilă, sau televizor, aici trebuie să ştii să te descurci, să economiseşti sau să mai munceşti şi la negru. Iarăşi, tot timpul, apar unele lipsuri: ba nu-i carne, ba a dispărut untdelemnul, ba cartoful nu s-a făcut. Cozi sunt pretutindeni, aproape că nici nu te mai impresionează, doar îţi aperi locul cu orele. Şi apoi pe om îl irită foarte tare lipsa spiritului gospodăresc şi ilogicul. Iată, v-au adus sub fereastră o grămadă de buşteni sau cărămizi. Au cărat, s-au grăbit, au descărcat şi apoi stă această grămadă şi un an, şi doi, până când putrezeşte sau se autodistruge. Nimeni n-are nevoie de ea. Sau: brusc se fac săpături pe stradă, de nu mai poţi trece cu maşina sau păşi pe jos. O jumătate de an repară ceva, se spune că lucrează la canalizare. Şi, într-adevăr, se opreşte apa la robinet. Este, în sfârşit, adus asfaltul şi se asfaltează strada. Nici n-a reuşit bine să se răcească şi observi că iar au venit şi încep din nou să spargă asfaltul, şi iar vreo trei – patru luni nu poţi trece nici cu maşina, nici pe jos. Acum, se vorbeşte, repară ceva cei de la gaze şi, într-adevăr, se opresc gazele. Şi te întrebi, de ce nu s-or fi putut face reparaţii comune, o singură dată, când şanţurile erau făcute? Sau, iată o nouă nenorocire: plouă prin acoperişul casei. Asta este chiar o nenorocire instituţionalizată, fiindcă este un lucru aproape imposibil să reuşeşti să faci reparaţia. Umblă delegaţii impresionante de locatari şi pe la sovietul raional, şi pe la sovietul orăşenesc, şi pe la deputaţi, scriu reclamaţii, adună petiţii, vin nişte comisii, care examinează acoperişul şi stabilesc cu exactitate că plouă prin acoperiş. Dar nu sunt bani pentru reparaţii, nu s-a planificat. Şi aşa se tergiversează cu anii. Iar locatarii, deocamdată, îşi adună coveţile vechi, lighenele şi găleţile, şi le aranjează pe mansardă, în locurile unde curge apa, şi cu nelinişte privesc cerul în fiecare dimineaţă: va ploua sau nu.
S-ar părea că e un fapt nesemnificativ, dar mi-a străfulgerat memoria încă din timpul copilăriei. Nu departe de casa noastră se afla un magazin alimentar, unde eram trimis ba după pâine, ba după zahăr. Magazinul se afla vizavi, pe cealaltă parte a străzii, la vreo două sute de metri de locul unde era marcată trecerea pentru pietoni. Majoritatea oamenilor, pentru a ajunge la magazin, fără să încalce regulile de traversare a străzii, trebuiau să meargă 200 de metri până la colţ şi de acolo, apoi, alţi 200 de metri pe cealaltă parte, până la magazin. Normal, toţi căutau să treacă strada prin locul din faţa magazinului, fără să mai ocolească. Însă chiar aici, ascuns la pândă, aştepta un Miliţian, care îi amenda nemilos. Şi, evident, aduna un venit bunicel pentru stat, deoarece nici un fel de pericol de a fi amendat sau de a nimeri sub o maşină nu-i putea determina pe oameni să mai meargă 400 de metri în plus. Nu numai noi, băieţii, ci şi maturii, chiar şi femeile în vârstă, în pâslari şi cu punguţe de pânză impermeabilă în mână treceau în fugă strada, acompaniaţi de fluierul Miliţianului. Oare nu ar fi fost mai simplu să permiţi oamenilor trecerea prin locul unde le este mai comod? Dar nu, de zeci de ani, după câte îmi amintesc, stătea acolo Miliţianul şi strângea tributul. Greu de spus care erau resorturile intime ale autorităţilor, beneficiul economic sau dorinţa de a-şi consolida prestigiul, dar acest episod este foarte tipic. Regulile stabilite de autorităţi, şi care-mi vin în memorie, au fost întotdeauna anormale, contraziceau bunul simţ şi se puneau în aplicare cu ameninţarea sancţiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obişnuia cu supunerea, dar, în schimb, toţi se trezeau vinovaţi în faţa statului, fiecare putea să fie pedepsit. Era ascunsă aici şi o filosofie tipică a ordinii, a puterii statale. Pasămite, permite-le oamenilor să facă tot ceea ce doresc, şi atunci ce va rezulta? Nici un fel de ordine nu va mai exista în stat.
Toate aceste lucruri mărunte, acumulându-se, întunecă, desigur, fericirea omului sovietic, credinţa în viitorul luminos. Însă colosalul cor al ziarelor şi revistelor, filmelor şi emisiunilor radio, conferenţiarilor şi iluminiştilor este pregătit să-ţi explice totul: „De ce generalizaţi, tovarăşi, aşa, imediat? Da, avem şi lipsuri şi greutăţi temporare. Autorităţile locale funcţionează adesea încă insuficient de precis. Noi le criticăm, le corectăm. Nu trebuie uitat că păşim, să spunem aşa, pe o cale nebătătorită, suntem primii care construim o societate nouă, n-are cine să ne inspire, uneori mai greşim. Însă priviţi, în comparaţie cu anul 1913! Bineînţeles, uneori, în numele edificării în viitor a celei mai perfecte societăţi, trebuie să facem şi anumite sacrificii. Dacă acum nu ne este întotdeauna uşor, în viitor copiii ne vor fi în schimb recunoscători. Şi oricâte greşeli am face în cazuri izolate, în general, păşim pe un drum drept, ideile noastre sunt luminoase. Nu trebuie să uităm nici încercuirea capitalistă care ne sabotează şi ne va sabota. Doar atâta aşteaptă, să ne destindem şi să ne îndoim de adevărul nostru. Duşmanul nu doarme! Şi pentru a avea succes în această luptă trebuie, de asemenea, să aducem noi sacrificii(şi aşa mai departe, şi aşa mai departe)…
Ce să mai spui atunci? Într-adevăr, nu se poate afirma că dacă îţi curge apa prin acoperiş comunismul este rău şi nu trebuie construit. Sau că dacă acum carnea nu se prea găseşte, trebuie să renunţăm la revoluţie.
Iar anii se duc, deceniile trec şi omul sovietic ştie deja că lucrul cel mai stabil în viaţa lui e constituit de greutăţile temporare. Ei, şi ce dacă la mine în raion, sau în regiune, sau la serviciu, în domeniul economiei naţionale, unde lucrez, există dezorganizare, lipsa simţului gospodăresc şi înşelătorie, asta încă nu ne demonstrează că pretutindeni e rău şi că nu va fi mai bine. Doar trimitem oameni în cosmos, baletul repurtează mari succese în străinătate, construim uriaşe uzine, baraje, deci, nu pretutindeni şi nu totul este prost, prin ceva suntem şi noi puternici. Şi apoi, la urma urmelor, nu e aşa de rău ca acolo, în Occident. La ei nu trece o lună fără greve. Asta înseamnă că oamenii duc o viaţă de mizerie, dacă participă la asemenea acţiuni. Iar noi nu avem nici şomaj, nici de foame nu murim.
Şi anii trec, şi nimic nu se schimbă, şi apare îndoiala: oare ce fel de comunism construim? Sau poate nici n-am început? Că din anul 1917 până în 1922, fapt evident, nici o putere sovietică nu a existat, era război civil. După aceea, până în anul 1930, a fost o nouă politică economică, se ştie, o regresiune. Apoi, până în 1953 a existat cultul personalităţii şi, de asemenea, nicidecum puterea sovietică. În continuare, până în 1964, Hruşciov – s-a constatat că a procedat cum nu trebuia, şi-au dat seama la timp şi l-au debarcat. Reiese că doar din 1965 ne-am început adevărata viaţă? Şi mai trebuie să aşteptăm, poate va fi debarcat şi acesta, şi după moartea lui vor fi explicate erorile comise?
Această stare de labilitate, de nesiguranţă, a fost rapid schimbată cu convingerea că propaganda e total mincinoasă. Şi, oricât de greu se obţine o informaţie, totuşi nu mai suntem complet izolaţi. Şi aflăm că şi în alte regiuni şi raioane nu e cu nimic mai bine, iar uneori e mai rău ca la noi, că în alte ramuri ale economiei e aceeaşi dezordine, cosmosul e o demagogie, iar aceste măreţe uzine şi baraje au fost construite de deţinuţi, pentru o raţie de pâine. Doar despre balet nimic nu e înţeles, cum se face, totuşi, că acest balet nu se degradează? Dar, la naiba cu el, doar nu prin balet trăim.
Mai mult decât atât, răzbat veşti şi la noi că în Occident n-ar fi aşa cum ne-au împuiat capul. Şi şomerii, aflăm, sunt plătiţi pentru că nu lucrează. Pură fantasmagorie, la noi i-ar trimite în Siberia, şi abia acolo ar primi bani. Fiecare posedă un automobil, în magazine există salam de toate felurile şi nici un fel de cozi – adevărat rai, basm, nu altceva! Şi s-a terminat cu credinţa în viitorul luminos.
Un cunoscut, încă prin anii ’50, a făcut un experiment amuzant. Era într-un magazin, stătea la coadă, la lapte. Era o coadă uriaşă, vânzătorii se mişcau încet, alene. Cum se obişnuieşte, coada a început să murmure, să se agite că nu le va ajunge la toţi, că se serveşte prea încet. Într-una dintre pauzele de explozie a mâniei populare, cunoscutul meu se apucă să strige cu putere şi distinct: „E revoltător cum se procedează! Să stăm la coadă o jumătate de zi. Exact ca în America!”. Şi mânia populară s-a revărsat asupra lui: „Dar cum se poate, cetăţene, care Americă? O asemenea situaţie numai la noi e posibilă!”. Şi mult timp l-au privit cu reproş şi compătimire.
În continuare, s-au aflat din ce în ce mai multe. Astfel, de exemplu, s-a clarificat că în timp ce noi, toţi, avem greutăţi temporare, ei acolo, în comitetele regionale, raionale şi la Kremlin, au construit demult comunismul. Îşi împart între ei, în secret, icre, salam, diverse mărfuri de import. Şi-au construit vile, s-au împrejmuit cu garduri, şi-au angajat paznici ca nimeni să nu-i vadă cum halesc icrele. Îi durea în cot de noi, puteam să fi dat ortul popii!
Şi asta este calea cea mai lungă de meditaţii şi clarificări, cea a omului cu o bună stare materială. De obicei, procesul se desfăşoară mai rapid. Mai devreme sau mai târziu, omul se loveşte de asemenea nedreptăţi strigătoare la cer sau de asemenea minciuni, de nu mai poate tăcea. Impulsul poate fi oricare, numai să-l conducă la o confruntare directă cu puterea. E foarte folositor, atunci când omul muncii se adresează puterii sale muncitoresco – ţărăneşti, în calitate de petiţionar sau protestatar. În problemele înregistrării domiciliului, a acoperişului stricat, a harababurii de la serviciu sau a obţinerii locuinţei şi, mai evident, atunci când o rudă i-a fost băgată la puşcărie pentru vreo vină imaginară. Şi începe omul muncii să lupte pentru adevăr, să cerceteze, să scrie plângeri, petiţii, să meargă în audienţe, să înceapă să primească un răspuns mai impertinent ca altul sau, în general, să nu i se răspundă deloc. Cum este posibil aşa ceva în statul meu muncitoresco – ţărănesc?, se oţărăşte omul muncii. Ia să mă adresez ziarului Pravda sau, şi mai bine, CC-ului! Şi din nou nimic. Iar la audienţe, dacă reuşeşte să le obţină, este cântărit din ochi de un buştean cu ochelari care plescăie din buze, şi iarăşi nici un rezultat! De i se face omului numai capul cât o baniţă! Unde n-a mai scris: şi la comitetul femeilor sovietice, şi la asociaţia de ocrotire a animalelor, şi cosmonauţilor, şi chiar la ONU. Şi cu cât continua, cu atât devenea mai furios. Scria asemenea lucruri despre puterea sovietică, de se mira şi singur de unde i-au venit asemenea gânduri. Mai ales dacă era şi participant al Marelui Război de Apărare a Patriei sau, şi mai mult, dacă avea distincţii de stat.
Iar deţinuţii? Ălora le-a venit ideea să scrie reclamaţii şi la Muzeul lui Lenin! Voi spuneţi că el este veşnic viu, atunci să se descurce. Şi totul se desfăşoară normal, ţi se comunică punctual de către garnizoana Kremlinului că reclamaţia ţi-a fost expediată unde trebuie. Răspunsul venea, de regulă, de la procuratura raională. Un răspuns obişnuit, cum că totul este legal şi nu ai de ce să te plângi. În genere, toate reclamaţiile ajungeau la acel buştean cu ochelari, a cărui lipsă de sensibilitate tocmai ai reclamat-o. Şi vine cel mai liniştitor răspuns: vă compătimim, vă înţelegem, dar, din păcate, nu vă putem ajuta. Şi se luminează omul muncii. Uimitor ce repede îşi aminteşte de ceea ce a fost învăţat la şcoală, de toată istoria Uniunii Sovietice, de toată literatura, plus geografia, de toată această propagandă care încă din scutece îi tot repeta despre unele lipsuri şi greutăţi temporare, despre viitorul luminos şi încercuirea capitalistă, despre oglinda revoluţiei ruse, şi chiar versuleţe despre Lenin, la grădiniţa de copii.
Iar propaganda este una şi bună, şi o ţine tot aşa, de parcă nimic nu s-a întâmplat, îi tot dă cu taifunul din Japonia, cu staţiunea de odihnă din Bulgaria, cu recoltele de pe pământurile desţelenite, cu forţele păcii şi progresului. Şi tot aşa, zi şi noapte, zi şi noapte, pe toate căile. Şi se tâmpeşte omul muncii. În jur păşesc oameni, milioane de oameni, îndeplinesc planurile, îşi iau noi angajamente muncitoreşti, răspund grijii partidului prin creşterea productivităţii muncii şi nu ştiu nimic despre necazul meu. Imediat ce află, imediat ce le voi explica, se vor opri, mă vor asculta, totul se va schimba, totul va deveni altfel. Ei, oameni! Opriţi-vă! Daţi-mi microfonul! Daţi-mi voie să ajung la microfoane! Astfel încât să auziţi: VORBEŞTE MOSCOVA, VORBESC TOATE STAŢIILE DE RADIO ALE UNIUNII SOVIETICE!
Dar ce-i aia Moscova! Trebuie să audă întreaga lume, toată planeta! Într-o asemenea stare de spirit, omul muncii săvârşeşte anumite acţiuni standard. Încearcă să ia cuvântul la adunări şi să demaşte, să răspândească manifeste, să transmită prin cetăţeni străini mesaje către ONU sau către preşedintele Statelor Unite. Şi, ca plan minim, să se exprime amplu şi deschis în cercurile de cunoscuţi. Nu-l părăseşte sentimentul extraordinar al libertăţii şi al atotputerniciei. I se pare că slova umană este o puternică armă, capabilă să mute munţii şi să întoarcă râurile. Însă observă omul muncii că nimeni nu doreşte să-l asculte. Dimpotrivă, se creează în jurul lui un vid, mai corect spus, un fel de supărare mocnită. La adunări nu i se dă cuvântul, cunoscuţii îi evită privirea, se străduiesc să trateze totul în glumă şi în grabă îşi amintesc în grabă că au de rezolvat nişte treburi urgente. Soţia îl ceartă de dimineaţă, cu lacrimi în ochi, afirmând că e un egoist, un egocentrist care i-a zdrobit inima. Pe neaşteptate soseşte din Kaluga soacra, despre care de cinci ani n-a mai auzit nimic, iar acum o cheamă hotărât pe fiică să vină la ea.
Iar la serviciu, în apropiere de ora prânzului, este chemat, nu se ştie de ce, urgent, la secţia de cadre. Şi acolo, un individ plicticos, dar ferm, de vreo patruzeci de ani, într-un costum de culoare gri, îngrijit pieptănat, pe nume Nikolai Ivanâci sau Vladimir Ivanâci, sau, în ultimă instanţă, Serghei Petrovici, îi propune să se deplaseze aici, nu prea departe, la sediul lui. Nu, nu, nu e nevoie să vă luaţi şi lucrurile, nici soţiei nu e nevoie să îi telefonaţi, nici să treceţi pe acasă nu are rost, că nu vă reţinem mult. Şi nici să schimbaţi îmbrăcămintea nu e nevoie.
Vladimir Bukovski, Şi se întoarce vântul…, traducere din limba rusă şi note de Dumitru Bălan, Fundaţia Academia Civică, 2002
Vladimir Bukovski este, alături de Soljeniţîn şi Saharov, unul din cei trei mari contestatari anticomunişti din Uniunea Sovietică a anilor ’60-’70,. A făcut treisprezece ani de detenţie în gulagul lui Hruşciov şi Brejnev. A fost expulzat în 1976 în Occident, mai precis schimbat cu un lider comunist chilian, pe pământul Elveţiei.
Şi se întoarce vântul… este o carte fermecătoare şi frapantă, scrisă de unul din marile spirite ale contemporaneităţii.