Eu și prietenii mei discutam despre poeții interziși din perioada Stalin și care au fost executați în Gulag. În primul rând, acest lucru nu era interzis în timpul lui Hrușciov; în al doilea rând, era un criteriu pentru a nu admite decât oameni care gândeau la fel cu noi. Am reușit, astfel, să contactăm oameni din toata țara, am început să organizăm întruniri, să schimbăm opinii, apoi materiale scrise. La început erau mai ales manuscrise ale poeților interziși, ale tinerilor poeți.
Eram prin 1960. Sovieticilor, desigur, nu le plăcea acest tip de manifestare, dar nici nu puteau s-o incrimineze oficial, doar erau în timpul regimului Hrușciov, în plină perioadă de destalinizare. Au recurs, până la urmă, totuși, la bătăi, la excluderea din facultate și, în cele din urmă, în 1961, am fost un timp scurt arestat, acuzat de activitate subversivă.
Apoi am plecat în Siberia cu o echipă de geologi, pentru jumătate de an. Tânăr fiind, a fost o experiență grozavă. Din punctul de vedere al oficialilor sovietici dispărusem și, atâta timp cât nu le cream probleme, puteam să rămân în Siberia o veșnicie. Ceea ce făceam era, oricum, mai mult o opoziție morală decât o mișcare politică. Era un refuz al măsurilor care ni se impuneau, un refuz total de a face parte din acel sistem. Era mai mult o atitudine defensivă. Dar, desigur, autoritățile nu puteau tolera o asemenea atitudine ostilă în propria țară.
Între timp s-a schimbat regimul, Brejnev a venit la conducere și, încă în primii ani de guvernare, a încercat o ușoară restalinizare a țării. Unii dintre scriitori au fost arestați atunci. Era din nou un punct de cotitură. Societatea avea de ales: putea protesta, nepermițând reînvierea sistemului represiv, sau se putea întoarce la sclavia din timpul lui Stalin.
Mișcarea noastră adunase oameni de diferite profesii, mulți dintre ei matematicieni (nu știu de ce, poate în matematică există ceva care îi face pe oameni mai onești), și fizicieni. Erau oameni de diferite naționalități, de vârste diferite. Scopul mișcării era de a nu accepta realitatea sovietică, de a protesta împotriva ei și de a face acest protest public. Pentru că, dacă îi întrebați pe cei care au trăit în timpul lui Stalin, inclusiv pe părinții noștri, cum de au permis să se comită atâtea crime, vă vor răspunde că nu au știut nimic. Nu e posibil. Nu se poate să moară 40 de milioane de oameni, fără ca acest lucru să se observe. Deci au aprobat într-un fel, chiar și prin faptul că nu au vrut să știe.
Misiunea noastră era să facem aceste lucruri publice (de aceea am ajuns și foarte populari), să luptăm împotriva fricii, pentru că frica era ca un fel de gheață care cuprindea întreaga societate, gheață pe care indivizii nu îndrăzneau să o spargă. Noi trebuia să fim un exemplu.
În 1965 am organizat prima demonstrație politică în centrul Moscovei. Deși nu am revendicat această mișcare, toată lumea știa de cine a fost organizată. A fost prima manifestație de acest gen după anul 1927. Și s-au adunat mii de oameni să asiste, să privească. Birocrați, poliție, tot felul de oameni, se întrebau ce se va întâmpla: vom fi uciși imediat sau mai târziu?
A fost mai mult un act exhibiționist din partea noastră. Voiam să arătăm că regimul este totuși diferit, că nu vor omorî pe nimeni. Au făcut câteva arestări, pe ici, pe colo pedepse cu închisoarea pentru jumătate de an, pentru a-i face pe oameni să tacă. Reușisem ce ne propusesem: să demonstrăm că este posibil! Acesta a fost începutul. Mișcarea a devenit din ce în ce mai puternică: organizam tabere în care se adunau oameni din diferite părți ale țării, întrețineam importante legături, ajutând diverse mișcări naționale în diferite republici, cum ar fi Ucraina, Lituania, apărând națiunile pedepsite. (În timpul guvernării lui Stalin a existat un număr de națiuni pedepsite, printre care cecenii.) Astfel am devenit o mișcare importantă.
A devenit previzibil faptul că sistemul se va prăbuși. Andrei Amalrik a chiar riscat o profeție: anul 1984. A fost remarcabil de exact: a prevăzut începutul declinului. Sigur, nu s-a referit la anul 1991, dar nimeni nu poate fi atât de exact în predicții istorice.
Când am părăsit Uniunea Sovietică, nimeni nu mai credea în comunism. Au fost ipocriți pentru o perioadă, dar atunci nici măcar KGB-ul nu mai credea în comunism. Chiar și fanaticii comuniști pe care i-am întâlnit erau împotriva comunismului practicat în Rusia, din motivul că nu era destul de pur…
Era o glumă prin anii ’60 (circulau multe glume politice la vremea respectivă) care spunea că există trei calități umane care nu pot coexista: inteligența, onestitatea și apartenența la un partid comunist. Nu se pot asocia decât câte două. Este ceea ce s-a întâmplat în momentul crizei sistemului: majoritatea, cei mai puțin inteligenți, dar membri ascultători ai partidului comunist, și-au văzut mai departe de familiile lor, iar minoritatea, inteligenți și foști membri ai partidului, au devenit oameni de afaceri, “democrați”, adaptându-se foarte repede la noua situație.
Partidul comunist a ajuns la colaps pentru că acesta era inevitabil, nu pentru că l-am fi învins noi. Nu noi l-am terminat. Ceea ce s-a întâmplat apoi a fost foarte trist, căci Vestul ne-a trădat în ultimul moment. El a decis să apere comunismul reformat, și nu pe noi, cei care luptam pentru democrație.
Din Vladimir Bukovski, Evenimentele care ne-au format, conferință susținută la Memorialul Sighet în iulie 2002 și publicată în Bukovski la Sighet, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2002
citește și In memoriam Vladimir Bukovski (30.12.1942-27.10.2019)
