Conferinţă ţinută de Vladimir Bukovski la Şcoala de vară de la Sighet (11 iulie 2002)
Astăzi voi fi foarte tehnic, plin de detalii şi fapte concrete şi aş vrea să fiţi foarte atenţi. Aş vrea să fim de acord în primul rând asupra procedurii (datorită dificultăţilor de limba şi importanţei documentelor ce vor fi prezentate); dacă cineva nu înţelege ceva, să ridice mâna, dar vă rog să formulaţi întrebări foarte precise, nu declaraţii.
Când v-am vorbit luni (în cadrul dezbaterii despre „Cartea neagră a comunismului”, n.ed.), v-am explicat în detaliu cum, în 1992, la Curtea Constituţională a Rusiei, când se judeca procesul între preşedintele Elţîn şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, am avut deodată acces la Arhivele Secrete ale C.C. al P.C.U.S. V-am explicat, şi sper să vă amintiţi, că am reuşit să scanez majoritatea materialelor, deşi oficial nu se permitea copierea lor. Iar imediat ce procesul s-a încheiat, aceste documente au fost din nou clasate pentru încă 30 de ani. Prin urmare, lucrurile pe care vi le voi arăta astăzi şi pe care urmează să le discutăm sunt încă secret de stat la Moscova…Vă voi arăta nişte copii pe care, după ce le-am publicat în cartea mea, „Judecată la Moscova”, le-am pus, împreună cu alte peste 7 000 de documente, pe internet. Deci puteţi găsi aceste documente, în rusă, pe internet, putând fi accesate cu un click de mouse. Oficial, dacă mergeţi la Moscova şi cereţi aceste documente la Arhivele Centrale, vi se va spune că nu se poate, sunt secrete.
Haideţi să discutăm ceea ce aţi văzut în câteva dintre aceste documente. Deoarece sistemul sovietic a durat atât de mult timp, 75 de ani – 76 ca să fiu precis – documentele sunt atât de numeroase (sunt miliarde de documente), încât nimeni, nici măcar un grup de oameni, nu le-a putut vedea pe toate. Ne-am separat, deci, în grupuri diferite, fiecare grup alegând o perioadă a istoriei mai familiară, pe care urma să o studieze. Eu am ales perioada de la sfârşitul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’80, mai ales pentru că voiam să studiez criza finală a sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi să fac un post-mortem al acestei crize (o autopsie) pentru a vedea din ce cauză s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Mi se părea interesantă această perioadă şi pentru că aveam ideile şi experienţele mele asupra inevitabilităţii acestei crize şi voiam să mă verific, să-mi verific raţionamentele. În ciuda faptului că m-am concentrat atât de mult asupra sfârşitului sistemului sovietic, am făcut, totuşi, şi nişte copii ale documentelor din timpul lui Stalin, pentru că e aproape imposibil să judeci ultima perioadă a istoriei sovietice fără să arunci o privire asupra perioadelor anterioare. Fără această privire retrospectivă s-ar înţelege mai greu de ce şi cum reacţionează oamenii la diferite evenimente, de ce nu au făcut mai mult, ş.a.m.d.
V-am adus câteva documente din perioada de început a guvernării Stalin care vorbesc de marea teroare: aceasta, spre exemplu, este o notă a lui Stalin, scrisă pe o bucăţică de hârtie, condamnând la moarte 6600 de oameni … Este doar un episod banal din timpul guvernării lui Stalin. El semna astfel de hârtii de mai multe ori pe zi. Ce se spune în acest document? Se permite, în regiunea Krasnoiarsk (o regiune din Siberia), uciderea unui număr suplimentar de 6600 de persoane din „categoria I”. Foarte enigmatic! Ce însemna în realitate?
Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comunişti doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare, armata, forţele poliţieneşti. Apoi, regimul comunist, ca şi regimul nazist – şi, de altfel, ca orice regim totalitar – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei. Ele nu erau neapărat pentru comunişti un pericol imediat, ci ceea ce ei numeau “clasa potenţial ostilă regimului”, incluzând pe oricine era capabil de vreo formă de rezistenţă mai târziu. Acest lucru se relua periodic în Uniunea Sovietică şi, uneori, şi în ţările Europei de Est, distrugând astfel “clasa potenţial ostilă” care reprezenta partea cea mai activă a populaţiei. Ştiind că scopul principal al regimului sovietic s-a dovedit a fi, în cele din urmă, formarea unui „om nou”, a unei noi creaturi sociale, era necesar să se distrugă orice parte a populaţiei care ar fi fost greu de manevrat. Ce puteau să facă? Pentru fiecare district au întocmit un plan, incluzând un număr de persoane care au fost numite “duşmani ai poporului”; de obicei acest număr era de ordinul zecilor de mii. De exemplu, în Ucraina, 300 000, în Armenia, 30 000, în Belarus 20 000, etc. După ce poliţia secretă transmitea planul organizaţiei de partid locale, aceasta îi răspundea lui Stalin că a îndeplinit planul dat şi, ca buni comunişti ce erau, cerea suplimentarea numărului de „duşmani ai poporului”, întocmind liste adiţionale pe care le trimitea lui Stalin spre aprobare. Şi Stalin aproba. Asta era procedura. Am aici un document prin care se aproba un număr suplimentar de 1000 de persoane din Armenia, 1500 din Belarus etc. În 1937, 1938, aşa numiţii „ani ai terorii”, acest lucru se întâmpla în repetate rânduri. După ce distrugeau un număr iniţial indicat în aceste ordine, autorităţile locale raportau din nou că nu e de ajuns, că ar fi mai mulţi de distrus, iar Comitetul Central autoriza din nou distrugerea a mii şi mii de oameni. Nu era nimic personal, pentru ei duşmanii poporului reprezentau doar cifre. Nu le păsa dacă oamenii aceia erau „duşmani ai regimului” sau nu. Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii. Pentru că avem aici participanţi din Republica Moldova, am adus un document care ilustrează acest proces în Moldova. După cum ştiţi, Republica Sovietică Moldova a fost creată foarte târziu, după al doilea război mondial, dar această fază a exterminărilor a fost recuperată până la urmă. Şi cine se ocupa de Moldova în acea perioadă? Tovarăşul Brejnev, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova. Şi imediat după ce a devenit secretar, a scris la Moscova spunând că toate celelalte republici aveau duşmani, iar ei nu, să li se dea şi lor dreptul să ucidă nişte oameni, cerând să li se aprobe o listă de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2.600 persoane, apoi alte 11.000 persoane din altă categorie etc. Bineînţeles, Moscova a aprobat.
Exportul „revoluţiilor glorioase”
clonarea sistemului
Acest lucru fiind realizat, s-a trecut la o nouă fază a socialismului: aceea a creării structurilor guvernamentale, a structurilor publice. Dar, ceea ce se va observa şi din documente, în mod ciudat au creat peste tot structuri duble. Spre exemplu: exista Ministerul Culturii, care avea ca scop organizarea teatrelor, expoziţiilor, structurarea centrelor de creaţie, dar, în acelaşi timp, în cadrul Partidului Comunist exista şi Departamentul Cultural, care supraveghea ca orice activitate culturală să fie subordonată mentalităţii socialiste. Acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare din celelalte structuri ale societăţii. Structurile erau dublu create pentru ca partidul să reuşească să decidă în orice domeniu. De obicei se proceda astfel: orice formă de organizare guvernamentală supunea orice proiect de decizie, spre aprobare, Comitetului Central, iar Comitetul Central îl aproba sau nu. Însuşi faptul că în sistemul comunist orice decizie era luată de partid, şi nu de structurile guvernamentale publice, oficiale, era privit ca fiind un secret. Destul de amuzant, pentru că lumea ştia oricum. Oficial, însă, totul era un secret. De aceea, orice hârtie a Biroului Politic sau a Comitetului Central, oricât de inocentă, era marcată ca secretă. Secret era şi faptul că ţara era condusă în secret de un singur partid politic. Însăşi ideea dublei structuri corespundea scopului comuniştilor, care era şi el dublu: pe de o parte, statul sovietic ar fi trebuit să fie un stat normal, stabilind relaţii bune cu vecinii, promovându-şi cultura, etc.; pe de altă parte, mult mai important pentru statul sovietic era să promoveze revoluţia socialistă cu orice preţ. De aceea în politica externă exista, pe de o parte, Ministerul Afacerilor Externe, care era implicat în promovarea relaţiilor de colaborare cu vecinii, pe de altă parte Departamentul Internaţional al Comitetului Central, care decidea orice mişcare în politica externă şi al cărui scop era să promoveze revoluţia, să ajute forţele comuniste prietene din orice ţară a lumii.
Era dublă funcţiune a statului sovietic: oficial se vorbea de pace, de promovarea păcii între naţiuni, iar neoficial se creau condiţii pentru revoluţie în aproape toate ţările. Descoperind anvergură acestei mişcări, am fost impresionat până şi eu, pentru că nu exista ţară în lume (excepţie, probabil, Antarctica) în care să nu fi fost create propriile organisme de partid, mase de manevră (fie ele numite „socialiste” sau „comuniste”, contează mai puţin), fiind antrenate, dotate, pregătite pentru revoluţie şi, în cele din urmă, convinse să înceapă revoluţia.
În ceea ce priveşte politica externă, promovau activităţi subversive în fiecare ţară a lumii prin crearea, în primul rând, de partide-clonă, partide revoluţionare, pe care le antrenau, le aprovizionau şi le conduceau pentru câţiva ani, până când circumstanţele ar fi fost potrivite, după care încurajau pe tovarăşii locali să înceapă revoluţia. Dacă aruncaţi o privire asupra istoriei postbelice veţi descoperi că, în anumite puncte ale lumii, izbucneau revoluţii ca din senin. În realitate, toate acestea erau rezultatul activităţii subversive, nu erau mişcări fireşti. Iată un document care ilustrează această situaţie: este despre America Centrală, despre El Salvador, mai exact. În 1980, El Salvador a avut loc o „revoluţie glorioasă”…ca din senin, ca şi cum ar fi fost rezultatul unor circumstanţe locale. Documentul de faţă dovedeşte că, puţin înainte ca această revoluţie să izbucnească, Uniunea Sovietică s-a angajat în antrenarea intensivă a teroriştilor, a grupurilor subversive, în aprovizionarea lor cu arme. Aceste activităţi erau atât de secrete încât Comitetul Central a decis ca cea mai importantă parte a informaţiilor să fie scrisă de mână. Nu puteau avea încredere în nimeni, nici măcar pentru a dactilografia aceste documente.
Astăzi auzim vorbindu-se, de către preşedintele Bush sau premierul Blair, despre războiul mondial împotriva terorismului, despre terorismul musulman sau oricare al tip de terorism. Nu ni se spune de unde a apărut acest terorism. Primul ministru Blair, în timpul vizitei la Moscova de anul trecut (2001, n.ed.), a urat Rusiei bun venit în coaliţia antiteroristă. Îşi exprima atunci mulţumirea pentru că Rusia era, de această dată, de aceeaşi parte a baricadei, alături de Occident, în acest război împotriva terorismului, pentru că, şi aici citez, „Rusia are o vastă experienţă în a rezolva astfel de probleme”. Nu credeam că voi trăi suficient ca să aud un politician occidental spunând o asemenea naivitate. E ca şi cum ai spune că Germania a avut o extraordinar de mare experienţă în a rezolva problemele cu evreii. De fapt, Uniunea Sovietică a inventat terorismul politic modern şi apoi l-a pus în practică: mai întâi în interior, cum v-am exemplificat cu documente, prin controlul propriei societăţi şi populaţii, apoi în exterior, prin răspândirea „revoluţiilor glorioase”. Şi exact asta s-a întâmplat, pentru că, oricum şi-ar fi început activitatea, observăm astăzi foarte active grupări teroriste peste tot în lume. Cele mai multe dintre ele au fost create de Uniunea Sovietică pentru a-şi atinge scopurile. Pentru a exemplifica, am adus documente în care se arată că, în 1974, imediat după războiul, aşa-numitul război de “Yom Kippur”, dintre Israel şi vecinii săi, adjunctul lui Yasser Arafat, pe nume Wadia Haddad* (care, de fapt, conform documentelor scrise de tovarăşul Andropov, era agent sovietic) raportează Moscovei că planurile amănunţite de începere a campaniei teroriste în Orientul Mijlociu au ca punct iniţial Israelul, apoi SUA şi aliaţii lor din întreaga lume, prin aruncarea în aer a rafinăriilor, a tancurilor petroliere, a conductelor de petrol, precum şi prin alte atacuri. Este raportul din 1974 înaintat de Andropov Comitetului Central şi aprobat, în cele din urmă, de acesta.
Un alt exemplu este cel din 1984, când o organizaţie palestiniană a furat o colecţie impresionantă de artă din Orientul Mijlociu, oferind-o Uniunii Sovietice, cerând în schimb arme. Sovieticii, deşi ştiau foarte bine că este furată, au acceptat şi au livrat palestinienilor diferite arme şi muniţii în valoare de 25 milioane de dolari. Este o poveste interesantă şi nu s-a stabilit nici până astăzi cui aparţinea de drept acea colecţie (pentru că nimeni nu a revendicat-o vreodată). Cam atât vă pot spune despre terorismul din Orientul Mijlociu.
Afganistanul, Polonia,
Începutul sfârşitului
În final, pentru a ilustra aceeaşi realitate, a răspândirii terorismului şi a creării a ceea ce astăzi se numeşte terorism musulman, am un alt document: decizia de a invada Afganistanul. Ne-a luat câteva luni până am reuşit să o găsim în arhivele sovietice. E de necrezut! Ni se spunea că nu există o asemenea decizie. Dar e ridicol!, am spus. Comitetul Central avea o decizie pentru orice, incluzând, spre exemplu, descinderea KGB-ului în apartamentul meu. Erau decizii luate, de la caz la caz, de Politbiro* sau de Comitetul Central. Iar în ceea ce priveşte invadarea unei ţări vecine spuneau că nu există o asemenea decizie! N-am crezut şi am făcut o plângere, pe care am înaintat-o lui Elţîn, care a luat legătura cu directorul Arhivelor, l-a invitat la masă şi, drept urmare, a doua zi am căpătat acest document. Este un document remarcabil, care arată cum mergeau lucrurile. Pentru început trebuie spus că este scris de mână de către Cernenko, care va deveni mai târziu, în 1984, prim-secretar al Secretariatului General al Partidului Comunist al URSS, deci primul om în ierarhia de partid. La vremea aceea era doar unul dintre secretarii Comitetului Central, responsabil cu păstrarea acestor documente secrete. În al doilea rând, numele de “Afganistan” nu este menţionat deloc în cele 4 pagini. Se spune doar că se referă la “situaţia în A”.
De asemenea, datorită caracterului strict secret, nu se vorbeşte de acţiuni directe, se spune doar: “pentru aprobarea măsurilor propuse de tovarăşii Andropov, Ponomarev…”, dar documentul este semnat, până la urmă, de toţi membrii Politbiro-ului, inclusiv de către cei care nu erau prezenţi în momentul luării deciziei. Mai târziu, li s-a spus să semneze şi să pună o dată. De ce? Pentru că aşa acţiona Politbiro-ul: ca o bandă mafiotă, toţi trebuiau să fie în acelaşi cerc sângeros, toţi trebuiau să fie implicaţi, cum spuneau ei, pentru ca nimeni să nu poată spune mai târziu că nu a ştiut, că nu a participat.
Aşa a fost aruncată ţara vecină, neutră la vremea respectivă, în războiul civil pentru următorii 12-15 ani. Acest război a avut ca rezultat crearea regimului taliban (care, apropo, a fost sprijinit de americani). Venirea talibanilor a fost un rezultat direct a ceea ce au făcut ruşii în 1979, prin destabilizarea ţării. Şi acea acţiune avusese loc cu scopul de a promova revoluţia, de a impune socialismul. Am foarte multe documente despre Afganistan, un întreg capitol din cartea mea este dedicat acestui subiect. Interesant în problema invadării Afganistanului este că iniţial toţi liderii sovietici înţelegeau că nu trebuie să invadeze Afganistanul. Toţi au înţeles că implicarea militară în Afganistan reprezenta sfârşitul pentru ei. Regimul era prea fragil, nu mai era atât de puternic precum fusese şi, dacă armata ar fi fost înfrântă în Afganistan, ei înşişi ar fi fost distruşi. Remarcabil în această situaţie este că cei care doreau să promoveze revoluţia socialistă în Afganistan ştiau foarte puţine despre această ţară. În mijlocul crizei, Kosighin, primul ministru al Uniunii Sovietice în acea perioadă, a luat legătura cu şeful comuniştilor din Afganistan. Conversaţia lor este demnă de reţinut pentru că era ca şi cum ar fi vorbit limbi diferite. Kosighin l-a întrebat pe Taraki (acesta era numele reprezentantului comuniştilor din Afganistan) cum de nu a mobilizat muncitorii, de ce nu le-a dat arme şi nu i-a determinat să pornească revoluţia. Taraki răspunde: “Dar, tovarăşe Kosighin, noi nu avem muncitori în Afganistan!”. “De ce nu mobilizaţi studenţii?” Taraki răspunde: “Dar nu avem nici studenţi, doar elevi!” Deci, acest om de seamă al Politbiro-ului, care a autorizat o revoluţie comunistă în Afganistan, nici măcar nu ştia că nu există proletariat în Afganistan, că prin urmare nu existau baze pentru o asemenea revoluţie. La un moment dat li s-a sugerat sovieticilor să trimită trupele armatei ruseşti costumate în uniformele armatei afgane. Atunci Kosighin i-a spus lui Taraki, care a făcut propunerea, că acest tip de acţiune nu ar trece neobservat.
Criza a continuat şi a fost discutată în Politbiro. Remarcabil este faptul că unii dintre membri au mers atât de departe cu opoziţia încât au spus că “dacă invadăm Afganistanul vom lupta împotriva poporului afgan şi nu împotriva antirevoluţiei!”. Deci chiar anumiţi lideri sovietici au înţeles acest lucru! Dar până la urmă nu au ştiut cum să controleze situaţia. Lucrurile au decurs împotriva intenţiilor lor. Ei ştiau că dacă nu s-ar fi dus în Afganistan, această ţară ar fi devenit o republică musulmană anticomunistă, antisovietică, chiar la graniţa asiatică a URSS, devenind astfel o bază pentru activităţile anticomuniste din Asia Centrală, şi deci ar fi fost o ameninţare pentru securitatea republicilor sovietice din regiune. Ruşii nu au intervenit, deci, în Afganistan pentru că sperau să salveze glorioasa revoluţie socialistă, ci pentru că au fost obligaţi de situaţia creată acolo.
Ceea ce este demn de remarcat este că în cea mai mare parte a activităţilor teroriste erau implicaţi în mod direct sovieticii. Pentru perioada despre care vorbim, anii 70, ei erau deja implicaţi în acţiuni din mai multe state din practic toate continentele, cum ar fi în Angola sau în Mozambic, în ţările nord-africane, ca Libia şi Algeria. De asemenea, Africa de Sud era o altă ţară în care sovieticii s-au implicat. Acelaşi lucru se întâmpla în mai multe ţări din Asia Centrală. Şi în America de Sud şi Centrală sovieticii întreţineau mişcări dictatoriale sau grupări revoluţionare comuniste, iar Cuba este cel mai bun exemplu, fiind un fel de surogat, o ţară comandată de Uniunea Sovietică.
A venit un moment când au descoperit că, datorită faptului că erau implicaţi în aceste mişcări peste tot în lume, costurile au devenit imposibile. Acest fapt a devenit evident în timpul crizei poloneze.
În 1980-1981, muncitorii polonezi au intrat în grevă şi, în loc să fie sporadică (aşa cum s-a sperat), mişcarea a devenit generală, participanţii cerând crearea unei organizaţii independente. Şi, pentru că sovieticii nu aveau nimic de pierdut (practic toate ţările erau sub control), au tolerat acest lucru. Pentru prima dată în istoria unei ţări comuniste, apărea un pol politic alternativ. Practic, toţi muncitorii au aderat la sindicatul independent Solidarnosc. Ce era de făcut? Încă de la început, sovieticii şi-au dat seama că nu pot invada Polonia. Erau deja implicaţi militar în Afganistan, ar fi fost prea mult să se implice pe două fronturi în acelaşi timp. Pe de altă parte, Polonia era o ţară destul de mare, cu antecedente în rebeliuni, de-a lungul timpului luptând împotriva ruşilor şi a germanilor, în mai multe rânduri, fiind o naţiune luptătoare. Ruşii ştiau că, dacă vor trimite trupele să lupte împotriva mişcării Solidarnosc, vor lupta, de fapt, împotriva întregii naţiuni poloneze (incluzând armata poloneză care, la vremea aceea, se ridica la jumătate de milion de oameni). Deci, încă de la începutul crizei poloneze, planul lor a fost să distrugă mişcarea Solidarnosc folosind forţe interne, să-i determine pe comuniştii care aveau puterea în Polonia să distrugă mişcarea Solidarnosc ei înşişi, să introducă în cele din urmă legea marţială.
Comuniştii polonezi au promis că vor face acest lucru, dar au cerut în schimb ajutor material (mai multe bunuri urmau a fi livrate polonezilor după ce ar fi introdus legea marţială). Scopul ruşilor era dublu: pe de o parte, să înăbuşe mişcarea populară poloneză, pe de altă parte, să arunce vina pe polonezi, ca fiind o problemă internă. Polonezii au cerut, printre altele, 40 000 tone de carne. Sovieticii au vrut să livreze această marfă, dar nu au putut. Astfel, pentru foarte mult timp, şedinţele Politbiro-ului începeau cu întrebarea lui Brejnev: “Cum rămâne cu carnea pentru Polonia?” Atunci Gorbaciov, care era secretar al Comitetului Central având ca responsabilitate agricultura, se ridica şi spunea: “Tovarăşe Brejnev, am ordonat livrarea de carne şi toată lumea a primit ordinul Dvs. cu entuziasm…” Răspunsul lui Brejnev era: “ Foarte bine, dar le-aţi dat carnea?”. “Nu avem carne.”
Prin urmare, imensul imperiu sovietic a făcut eforturi uriaşe să strângă această cantitate de carne (la preţurile practicate pe piaţă la vremea aceea, 40 000 tone carne nu valorau mai mult de 40 milioane de dolari, şi totuşi nu au reuşit). Săptămână după săptămână Brejnev punea aceeaşi întrebare în Politbiro, şi primea acelaşi răspuns „Nu avem carne.” Marele imperiu, care ar fi putut distruge orice ţară din lume generând revoluţii, nu a fost în stare să strângă 40 000 tone de carne. Au eşuat, în cele din urmă, reuşind să strângă doar 16 000 tone de carne. Dar nu era suficient.
Criza inevitabilă a sistemului.
De la bolşevism la menşevism.
Perestroika şi glasnost au dovedit
că sistemul este nereformabil
În mijlocul crizei poloneze, liderii sovietici au realizat, deci, că se confruntă cu o profundă criză a sistemului. Nu era numai criza poloneză, era o criză a întregului sistem sovietic. Începeau să simtă lipsuri pe toate planurile. Competiţia militară cu Vestul devenea din ce în ce mai covârşitoare. Nu puteau face faţă evoluţiei Vestului din cauza banilor, din cauza dotărilor mult superioare ale occidentalilor. Costurile imperiului, costurile implicării sovieticilor pe plan extern deveniseră prea mari. Dacă vă veţi întreba care erau aceste costuri, aşa cum a făcut un prieten de-al meu din California, veţi afla că ele erau imense. Numai în Cuba erau necesare 10 miliarde de dolari pe an. Şi Cuba e o ţară mică. Considerând implicarea teroristă sovietică în toată lumea (Cambodgia, Angola), realizăm că aceste costuri deveniseră astronomice. Iar Uniunea Sovietică, în sine, nu producea foarte mult. Cele mai ridicate venituri, la sfârşitul anilor ’70, nu erau mai mari de 40 miliarde de dolari. 40 de miliarde. Prin comparaţie, o companie din Statele Unite, General Electrics de exemplu, avea cifra profitului mai mare decât întreaga Uniune Sovietică. Sovieticii au realizat, deci, că posibilităţile lor economice erau mult prea mici pentru ambiţiile lor la nivel global. În consecinţă trebuiau să facă ceva.
Dacă încercăm să analizăm comunismul rusesc de la începuturi, vom descoperi că, foarte devreme în istoria sa, a existat o parte radicală şi una mai puţin radicală a partidului. În istoria noastră ei au fost numiţi bolşevici şi menşevici. Bolşevicii susţineau că socialismul trebuie introdus repede, revoluţionar, prin forţă. Menşevicii nu erau de acord cu această tactică, susţinând că se poate realiza acelaşi lucru prin alte mijloace, ca: reforme, educarea treptată a populaţiei ş.a. Cele două aripi s-au separat la începutul secolului XX şi au devenit în scurt timp duşmane. În Rusia bolşevicii i-au eliminat fizic pe menşevici cât au putut de repede. Dar istoria a făcut în aşa fel încât, în vreme ce bolşevicii s-au dezvoltat în Est, menşevicii au căpătat o mare influenţă în Vest. Ţările vest-europene au adoptat, încet, dar sigur, programul menşevicilor. S-a extins legislaţia muncii, au fost luate mai multe măsuri de protecţie socială, iar influenţa social-democraţilor în Vestul Europei a fost din ce în ce mai puternică. Menşevicii, social-democraţii, au crezut întotdeauna că bolşevicii îşi vor da seama de greşelile făcute şi că vor reveni la social-democraţie, că vor deveni mai umani, mai puţin opresivi, mai puţin violenţi. În acelaşi timp, sperau că, prin evoluţia social-democraţiei în Vest, aceste două tendinţe vor deveni insesizabile, în cele din urmă realizându-se o convergenţă între Vest şi Est pe baze social-democrate. Această idee a apărut în anii ’50 şi a devenit foarte populară în anii ‘60-’70.
Bolşevicii, de multe ori în istoria relaţiei lor, au folosit şi au abuzat de aceste speranţe ale menşevicilor. De câte ori se aflau în dificultate, mai ales economic vorbind, bolşevicii pretindeau că sunt social-democraţi. Începeau să vorbească limba social-democraţilor, promiţând reformă în Rusia şi primeau ajutor de la social-democraţii din Vest. De fiecare dată, menşevicii, simbolic de altfel, îi credeau pe bolşevici. Aşa s-a întâmplat şi la mijlocul anilor ’80, când Rusia s-a găsit într-o serioasă criză a sistemului. A început, prin urmare, să pretindă din nou că tinde către social-democraţie şi a căpătat imediat sprijinul total al social-democraţilor din Vest. Pentru că erau foarte apropiate ca ideologie, doar metodele fiind diferite, scopul final al ambelor tabere fiind instaurarea socialismului, Moscovei i-a fost foarte uşor să obţină sprijinul ideologic şi uneori politic al social-democraţiei.
Existau diferite faze ale acestei relaţii. În cel mai bun caz se păstra distanţa, în cel mai rău caz relaţia se răcea total. Am adus un document din 1969, raportul lui Andropov despre legăturile secrete ale Uniunii Sovietice cu social-democraţii din Germania de Vest. (O importantă figură a social-democraţilor germani, Egon Bahr, fiind, practic, agent al Uniunii Sovietice.) Acest document arată cât de strânsă era colaborarea celor două curente ideologice: la un moment dat nu prea se putea face diferenţă între social-democraţii germani şi agenţii KGB. Nimeni nu ar fi putut spune unde se termina una şi începea cealaltă. Sovieticii aveau relaţii, desigur, şi cu partide socialiste din alte ţări. Am documente care atestă legăturile cu partidul socialist japonez, în această colaborare mergându-se atât de departe încât sovieticii îi finanţau campania. În aceeaşi situaţie se afla şi partidul social-democrat finlandez, unul din prim-miniştrii acestei ţări fiind colaborator secret al Moscovei. Foarte multe ţări din blocul social-democrat vestic colaborau, deci, în secret, cu Moscova, prin intermediul KGB.
Prin urmare, pentru a se salva din criza în care intrase în 1985, Moscova a reluat legăturile cu Vestul social-democrat, a promis că se va schimba, că va reveni la bazele social-democrate, obţinând în schimb sprijinul de care aveau atâta nevoie. Acesta este începutul aşa-numitei politici “perestroika”. Această colaborare a mers până acolo încât, în 1991, cu câteva luni înainte de colapsul Uniunii Sovietice, Departamentul Internaţional al Comitetului Central al PCUS a raportat Moscovei că partidele socialiste şi social-democrate din Vest “sunt îngrijorate” din cauza crizei din Uniunea Sovietică, pentru că prăbuşirea socialismului în Est va duce la o criză şi la un colaps al ideilor socialiste în Vest. Şi nu se vorbeşte aici numai de partidul social-democrat german, ci şi despre partidul socialist francez, prim-ministrul francez propunând chiar să vină la Moscova să-i ajute pe ruşi să depăşească criza şi să păstreze sistemul, să-i înveţe cum să prevină criza finală. Chiar şi personalităţi precum Gonzales, în Spania, văzute ca personalităţi socialiste moderate, erau gata să susţină Rusia pentru evitarea colapsului.
“Perestroika” nu a fost, aşa cum încearcă să arate propaganda rusească, introducerea unui regim mai democratic în Rusia. A fost o amplă operaţiune de salvare a socialismului în Europa. O operaţiune interesantă, implicând majoritatea forţelor politice din Vest şi întreaga structură sovietică.
Am o serie de documente amuzante din perioada imediat următoare crizei poloneze. Sovieticii s-au gândit că exemplul polonez ar putea fi urmat şi în Uniunea Sovietică. Atunci au descoperit, după o analiză amănunţită, făcută în cadrul Comitetului Central, că aveau loc foarte multe greve în Uniunea Sovietică, că exista chiar o criză a pâinii în Rusia. Deşi importau cantităţi uriaşe din Canada şi din Statele Unite, totuşi se confruntau cu lipsa pâinii. În urma studiilor făcute, rezultatele au fost uimitoare, chiar paradoxale: au descoperit, de exemplu, că nu exista sare în Uniunea Sovietică. Dar, la vremea respectivă, Uniunea Sovietică producea cantităţi uriaşe de sare, lacuri întregi de sare. Studiile au continuat timp de un an şi jumătate, Cernenko însuşi analizând aceste probleme în cadrul Comitetului Central. Au studiat, deci, problemele, au descoperit ce se întâmpla, dar nu au putut înţelege cum era posibil.
Iată cum remarcabilul sistem care putea crea o revoluţie în Chile nu putea rezolva problema sării, putea înăbuşi o mişcare importantă (cum a fost mişcarea Solidarnosc) în Polonia, dar nu putea asigura necesarul de pâine pentru propria ţară. El s-a dovedit astfel un sistem absurd şi, în cele din urmă, nereformabil. S-a dovedit nereformabil pentru că principiul de bază nu putea fi schimbat. Aşa cum spuneau economiştii ruşi din vremea respectivă: “Nu poţi fi puţin cam însărcinată”. Ori eşti, ori nu eşti! La fel şi cu socialismul! Nu poţi să ai, în acelaşi timp, o economie normală şi să salvezi ideologia socialistă. Nu poţi să salvezi economia fără să iei decizii radicale, aşa cum a încercat să facă Gorbaciov.
Realitatea e că partidul, care controla fiecare aspect al producţiei şi al consumului, nu putea conduce la creşterea productivităţii. Fie că oamenii erau plătiţi şi promovaţi pentru meritele şi performanţele economice, şi atunci nu mai era nevoie de partidul comunist, fie că erau recompensaţi pentru loialitatea faţă de partid, şi atunci nu mai exista productivitate. Astfel, dubla structură a partidului comunist rus a condus la un inevitabil blocaj. Trebuia să renunţe la dubla structură, producţia să fie astfel subordonată unor reguli industriale, unei conduceri industriale şi nu unor figuri politice, prim-ministrul trebuia să fie prim-ministru şi nu o figură importantă a partidului comunist. Această schimbare, atât de necesară, s-a dovedit a fi imposibil de realizat. Chiar şi Gorbaciov a înţeles că socialismul este nereformabil, în 1989.
„Casa comună europeană” – o încercare de destabilizare a integrării
Ceea ce s-a făcut pentru reforma politică sau economică a fost prea puţin pentru a se reuşi o creştere a productivităţii sau pentru a se democratiza sistemul, dar, în acelaşi timp, a fost prea mult pentru a se mai putea face cale întoarsă, şi de aceea situaţia a devenit necontrolabilă. Încercând să revigoreze ţara, să adapteze sistemul pentru un randament superior, au pierdut controlul pe plan politic. Unele mişcări naţionale din republicile sovietice au cerut, pur şi simplu, mai multă autonomie şi o mai mare putere de decizie. Şi atunci s-a ajuns, prin urmare, la un sfârşit total incompatibil cu scopul iniţial al reformei. Aşa au realizat că Vestul reprezenta o adevărată concurenţă, că imperiul sovietic nu era suficient de puternic economic încât să concureze cu Statele Unite în domeniul înarmării, al dotării militare. Sub toate aspectele, Statele Unite erau superioare Uniunii Sovietice. Când au pornit aşa-numitul “război al stelelor”, americanii şi-au propus să plaseze material nuclear în spaţiu, astfel încât orice manevră a Uniunii Sovietice să devină ineficientă. Iar ruşii ştiau acum că tehnologic, cel puţin în domeniul computerelor şi al electronicii, nu puteau asimila, nu puteau prinde din urmă pe americani. Deci, ceea ce au făcut a fost o mişcare foarte inteligentă. Au declarat începutul unei noi ere a prieteniei, a convergenţei (aceasta era politica generală a Uniunii Sovietice). Gorbaciov proclama la vremea respectivă aşa-numita “Casă comună europeană”. Stânga europeană a luptat pentru un proiect al Uniunii Europene care să o transforme dintr-o uniune economică într-o structură politică, ceea ce se potrivea perfect structurilor sovietice. Aşa a fost indusă ideea integrării europene. Dar aceasta este o altă poveste.
Aranjamentele din Europa de Est erau în spiritul acestei idei. Când, în 1989, sovieticii au decis să schimbe regimurile din Europa de Est, scopul lor era să destabilizeze integrarea europeană, în speranţa că aceasta i-ar fi ajutat să-şi păstreze controlul asupra acestor ţări.
Pot să vă spun, şi sunt sigur că unii dintre Dvs. ştiu, că majoritatea aşa-numitelor revoluţii din 1989 din estul Europei au fost organizate de sovietici, au fost operaţiuni sovietice. Dacă li s-ar fi dat cea mai mică şansă oamenilor să spună exact ceea ce vor, de ce au nevoie, poate că operaţiunea ar fi avut succes. În Cehoslovacia, de exemplu, ruşii nu l-au vrut pe Vaclav Havel, ci pe cu totul altcineva. Dar acel altcineva era total demodat, vorbea despre socialismul din anii ‘68. De aceea sovieticii nu l-au putut impune şi oamenii l-au trimis acasă. Şi astfel întreaga operaţiune a fost dată peste cap. La fel s-a întâmplat şi în Germania. Sovieticii nu plănuiseră unificarea Germaniei, dar, din cauza unei greşeli minore (scurgere de informaţii) şi din cauza presiunii populaţiei, căderea zidului Berlinului s-a produs înainte de termenul stabilit. Acest fapt nu a dat mai mult credit socialiştilor.
Schimbările din Europa de Est au devenit de necontrolat. Sovieticii îşi pierdeau, deci, oamenii. Totuşi, ei nu au realizat că au pierdut Germania decât în 1990. Încă sperau că vor impune propriul sistem, creând o Germanie social-democrată neutră. Alegerile din Germania de Est le-au zădărnicit planurile. Celelalte ţări, chiar şi Statele Unite, erau de acord ca unificarea Germaniei să aibă loc treptat, în vederea integrării europene. Unificarea ar fi avut loc cu 10 ani mai târziu decât a avut loc, iar Germania reunită s-ar fi aflat sub controlul clar al social-democraţilor şi al socialiştilor. Ceea ce s-a întâmplat a fost că germanii din Est au înţeles ce se petrece şi au votat în 1990 unificarea cu Germania de Vest, profitând de unul din articolele Constituţiei RFG care se referea la unire. Întregul plan a căzut, iar sovieticii au pierdut cel mai important aliat în Europa. Toate aranjamentele din Europa de Est au fost astfel distruse. Moscova nu a fost suficient de puternică să oprească acest proces şi să-şi păstreze controlul asupra acestor ţări.
A urmat colapsul Uniunii Sovietice. Aşa cum arată şi documentele Comitetului Central, acest lucru era inevitabil, era consecinţa logică a unui sistem, absurd încă de la început, bazat pe crearea unei noi fiinţe umane, printre altele. Era atât de puţin ştiinţific, încât n-ar fi putut funcţiona oricum. Şi au fost necesari 50 de ani – 70, în cazul Rusiei – ca sistemul să cadă, şi asta numai pentru că Rusia este o ţară mare şi bogată în resurse naturale, petrol, gaze. Dacă acelaşi lucru s-ar fi întâmplat, prin absurd, în Danemarca, spre exemplu, colapsul sistemului s-ar fi produs în anul imediat următor. Dar în Rusia, datorită resurselor fabuloase de care dispunea, fenomenul a durat 70 de ani. Dar până la urmă au epuizat aceste resurse. Desigur, Rusia are încă resurse, dar neexploatabile. Deci, s-au aflat deodată în imposibilitatea de a-şi putea utiliza resursele, constatând lipsa banilor, lipsa forţei de muncă. Dar, aşa cum am afirmat şi luni (la dezbaterea pornind de la „Cartea neagră a comunismului”, n.ed.), nimeni nu a exploatat această criză. Nimeni nu s-a folosit de ea pentru a anihila total comunismul. Social-democraţii din Vest nu doreau acest lucru pentru că, fără socialiştii din Est, nu ar mai fi avut atâta putere. Iar în anii ’90 social-democraţii şi socialiştii deţineau puterea în multe ţări occidentale.
Mai am două documente, aş putea spune personale, ca să vedeţi care erau mecanismele represiunii în Rusia. Unul dintre ele conţine discuţia dintre Andropov şi Politbiro despre arestarea mea în 1971, document semnat de toţi membrii Politbiro-ului, şi despre procesul meu din ianuarie 1972 (semnat de Andropov şi procurorul general din vremea respectivă). Celălalt document este despre întâmplarea al cărui obiect am fost în 1976, fiind schimbat cu liderul comunist chilian.
Fragment din cartea Bukovski la Sighet
